Sincer vorbind, nu înţeleg entuziasmul unora după zdrobitoarea victorie în faţa Ungariei. Maghiarii s-au prezentat la Bucureşti cu o echipă de nivel comunal. Dacă i-ar fi întâlnit pe nemţi sau pe spanioli, vecinii noştri ar fi scos de zece ori mingea din plasă. Meciul a fost un fel de morfoleală în care adversarii României n-au avut niciun atu. Noi avem apărare, dar mult lăudatul Marica mi se pare depăşit de fazele dificile. Nu e pus la punct nici cu condiţia fizică şi n-ar avea nicio şansă dacă ar lupta cu nişte fundaşi adevăraţi. Nu mai vorbesc de Stancu, care n-are ce să caute la echipa naţională. E zero absolut. Chiar beat mort şi într-un picior, Mutu ar fi mai periculos decât fostul stelist. Să sperăm că meciul cu Turcia va arăta că n-am dreptate.
Văzând însă manifestările suporterilor unguri, am înţeles - abia acum ! - care este rostul fotbalului pe lume. E un fel de supapă prin care ne eliberăm, periodic, de sălbăticia noastră ancestrală, înscrisă în codul genetic. Am constatat, încă din copilărie, că amenii se simt bine în turmă, sunt mai puternici, mai îndrăzneţi şi mai plini de iniţiativă în a distruge tot ce le iese în cale. Huliganii englezi, ultraşii ungurii, bătăuşii turci fac însă dezastru când se deplasează în altă ţară. Este exact ca în filmele acelea americane, cu camionagii dezaxaţi, care sunt familişti perfecţi, dar ascund în maşinile lor femei violate şi tranşate cu sadism.
Până la urmă, jocul de fotbal şi spectacolul din jurul acestuia reprezintă o terapie socială binevenită, făcută, la nivel planetar, mulţimilor care vor avea mereu nevoie de circ, mai sângeros sau mai vesel. Se bagă bani mulţi în afacerea asta, unii se îmbogăţesc, în timp ce alţii se aleg cu buzunarele goale şi cu capetele sparte. Dar, în final, toţi sunt fericiţi.
P.S. O situaţie paradoxală : suporterii maghiari s-au afişat peste tot ca nişte războinici din zorii civilizaţiei, dar jucătorii lor s-au dovedit a ne fi prieteni de nădejde. Aşa după cum observa scriitorul Dumitru Augustin Doman, ei ne-au oferit cu politeţe mingea, în repetate rânduri, ca să le-o vârâm în plasă. Dar noi nu reuşeam mai deloc.
4 comentarii:
E clar că-i așa. Zoologul Desmond Morris a arătat că „maimuța goală” așa își stinge pofta de agresivitate. Nemaifiind prea multe războaie în lumea „bună”, agresivitatea se consumă la meci.
De asemenea, am citit azi într-o revistă că mormolocii de broască merg „pachet” și își recunosc „rudele”. Deci instinctul gregar acționează din stadiul de mormoloc chiar și la ființele puțin evoluate.
Deci circul ca și pîinea sînt necesități biologice,
Dragă Şerban, ai perfectă dreptate. Şi eu am văzut meciul cu ochi răzbunători pentru nenorociţii ăia de huligani huni. Dar ce naţională e aia care scapă mingea de n ori în faţa careului, mai rău ca o echipă de-a noastră de liga a III-a? Bătută cu scor forfait de nişte fotbalişti fără echipă şi care se antrenează prin munţi ca tăietorii de lemne?! Am nişte temeri majore de meciul cu turcii! Să vedem dacă norocul îl mai ajută pe barbugiul Piţurcă! Să dea Dumnezeu, vorba ta, să n-avem dreptate, dar...
Maestre Horia Gârbea,
sunt binevenite informaţiile pe care ni le aduceţi. Regresăm tot mai mult spre o existenţă pur biologică. Ar fi interesant şi studiul unui psihanalist în această problemă. În aceste condiţii, singuraticii şi nonconformiştii devin nişte anomalii ale speciei.
Maestre DAD,
ai dreptate. Ungurii ne dădeau ei mingea s-o băgăm în poartă, dar nu reuşeam. :) E drept că Marica a fost, la capitolul ăsta, mai eficient decât Stancu. Nu mă dau mare specialist, dar n-am văzut nicio idee în atacul nostru.De ce naiba se bagă Piţi în chestii care îl depăşesc ? Iar Sandu de ce nu l-a pus selecţioner pe Dan Petrescu ? Au înţelegerile lor, de natură financiară.
Trimiteți un comentariu