Căutarea lui Averroes

Textele lui Borges sunt înţesate de idei, sugestii şi teme. O singură povestire a argentinianului conţine in nuce câteva cărţi bune. Aşa se întâmplă, de pildă, cu Căutarea lui Averroes.

„În jur ( Averroes se bucura şi de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puţine lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental şi etern.”

„Memoria lui Abulcasim era o oglindă a laşităţilor intime.”

...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleaşi cuvinte. ”

...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”

Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentaţie teatrală :

„ -  Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”

Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru şi varietatea vocilor dramatice :

„ -  În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. ”

Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ţine pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu faţa la pământ, reprezintă adunarea credincioşilor. Jocul a durat puțin  : „ toţi voiau să fie muezin şi nimeni nu se voia minaret sau credincios.”

Un personaj interesant : omul care vrea şi trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.

Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie şi tragedie. La un moment dat, Averroes crede că  Aristotel „numeşte tragedie panegiricele, iar comedie satirele şi anatemele. ” Concluzia este pe măsura  înţelegerii noţiunilor: „Admirabile tragedii şi comedii abundă în paginile Coranului şi în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli,  Averroes dispare, pur şi simplu :

„Ştiu doar că a dispărut brusc, ca şi cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină şi că odată cu el au dispărut casa şi fântâna nevăzută, cărţile, manuscrisele şi porumbeii, sclavele cu păr negru şi cea torturată, cu părul roşu, Farrach și Abulcasim, trandafirii şi poate chiar Guadalquivirul. ”

Borges îşi dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă ştie prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereuşind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-şi personajul, Borges se inventează pe sine.

„Pe măsură ce înaintam, am simţit ceea ce trebuie să fi simţit acel zeu, amintit de Burton, care şi-a propus să facă un taur şi a creat un bivol. Am simţit că povestea îşi bătea joc de mine. Am simţit că Averroes, dorind să-şi închipuie o dramă fără să ştie ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane şi Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam şi că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela şi că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire şi tot aşa la infinit. ( În clipa în care voi renunţa să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”