Am un cireş mare, dar nu reuşesc să apuc din el decât câteva fructe, mai mult crude decât coapte. Demult, nişte grauri şi-au făcut cuib la straşina casei. Nu m-a lăsat inima să le distrug adăpostul şi să-i alung. Când s-au copt cireşele, s-au înfruptat şi ei pe săturate. Apoi s-au înmulţit apocaliptic, an de an, generaţii după generaţii, iar acum mişună cu sutele prin pom încă înainte de a se înroşi micuţele sfere verzi. Un copil a prins unul şi mi-a propus să-l legăm cu sârmă în vârful copacului, ca prin ţipetele sale disperate să-i alunge pe ceilalţi. Aşa se obişnuieşte pe aici. Păsăroiul captiv ne privea cu ochi speriaţi. Cred că era un puişor care zbura mai greu. L-am pus pe băiat să-l elibereze imediat, iar vietatea s-a reîntors la ospăţ.
Un membru al familiei spune să tăiem cireşul, dar eu îl rog, în fiecare primăvară, pe un vecin să se caţere pe crengile mai înalte şi să culeagă două căni cu cireşe : una pentru fiul său, preşcolar, cealaltă pentru noi.
Oameni şi păsări ne bucurăm împreună de darul naturii, prin voia lui Dumnezeu. Ele apucă mai mult, că au puţine mijloace de a se hrăni şi asta e dorinţa Lui.
4 comentarii:
Ce frumoasă postare, domnule Șerban Tomșa!
Mi-am amintit de copilărie, de livadă și de ,,cireșul meu" din fața casei...
Spor la scris și în toate!
Ştefan S.,
Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase şi vă cer iertare că vă răspund abia acum. am avut calculatorul defect şi nu l-am putut folosi aproape o săptămână.
Minunata postare!
mrpye1,
Vă mulţumesc mult. :)
Trimiteți un comentariu