duminică, 28 iunie 2015

Magistrul și aspiranții la glorie. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( II)

       În postarea anterioară am vrut să subliniez faptul că interesul pentru literatură este împletit mai mereu cu alte impulsuri care duc, în definitiv, la supraviețuirea scriitorilor. Mai rău e când creația propriu-zisă rămâne pe ultimul plan și manifestările culturale devin niște jocuri de interese personale sau de grup, fără legătură cu valoarea cărților prezentate.
      Revenind la Cenaclul de Luni, pot spune că toată povestea s-a închegat în jurul figurii carismatice a lui Nicolae Manolescu, vedeta de necontestat nu numai a cenaclului, ci și a momentului cultural de atunci. Cota sa literară era la zenit. Tinerii poeți au venit la început pentru el, cel care exercita, acolo, o benefică și subtilă dictatură critică. Mulți își urmăreau, desigur, cu tenacitate țelurile de viitor. Viitoare celebrități îmi citeau prin cămin texte care mi se păreau derizorii în raport cu ambițiile lor și cu care intenționau să se producă în fața criticului. ( Culmea e că aproape toți au reușit ce și-au propus. Dacă nu sunt în manuale, conduc acum reviste, institute sau sunt universitari de elită. ) În cenaclu era o atmosferă destinsă, cu oaze de umor, favorabilă petrecerii intelectuale și schimbului celor mai diverse păreri. Doi-trei aspiranți la glorie se afișau, în fiecare seară, cu proaspetele lor cuceriri, după modelul magistrului.
       Sunt câteva elemente care făceau din sala aceea de la Grigore Preoteasa un loc extrem de atractiv. Mai întâi era ispita afirmării fulgerătoare. Manolescu era cronicarul României literare și orice apreciere venită din partea lui însemna consacrarea imediată. El însuși se manifesta cu toleranță față de cei care citeau. Aceștia, la rândul lor, nu erau intimidați de inteligența neobișnuită a mentorului și de firea sa rece. ( La capitolul afectivitate, Manolescu părea pe zero.) Autorul Lecturilor infidele nu era drastic cu textele prezentate. Dacă nu-i plăceau, găsea formulări eufemistice, afirmând că ”versurile se lipesc unele de altele”, ”arată tehnică deficitară” etc. În cazurile catastrofale își călca pe inimă și spunea că poeziile sunt neinteresante. Păcat că monologurile criticului n-au fost înregistrate. Ori poate că au fost și zac pe undeva, prin arhivele Securității. Îmi aduc aminte de unul care citea panseuri și râdea singur, în hohote, de ceea ce silabisea. ” Nu-nțeleg de ce râde”, zicea Manolescu, foarte serios. Anonimii se simțeau încurajați și de atitudinea camaraderească a profesorului față de cei câțiva studenți ai săi, pe care îi trata oarecum diferențiat. De altminteri, unii dintre aceștia vor fi și cei care vor forma repede un fel de cordon în jurul criticului. Ei se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu. Novicii aveau să învețe curând, pe pielea lor, că tupeul nu era totul. Îmi amintesc de un student, Gheorghe Perianu, care fusese de atâtea ori ridiculizat de cerberii cenaclului, încât lumea începea să râdă de câte ori lua cuvântul ori citea poeme. Pe urmă era siguranța că dacă ai o brumă de valoare, aceasta va fi imediat sesizată de ochiul ager al lui N. Manolescu. Forța de pătrundere a unui text și buna sa credință inspirau o încredere totală. Accepta orice formulă artistică, oricât de surprinzătoare, dacă era convingătoare pentru el. O valida fără ezitare. Sincer vorbind, îi admiram mobilitatea intelectuală din cronici și din cărți, dar nu crezusem că poate avea o atât de spontană percepție a noului. Era oarecum distant, cum spuneam, nu avea stilul de cărturar/bibliotecar blajin al lui Crohmălniceanu,  pe care îți venea să-l tragi de haină și să-l întrebi ce-a mai citit în ultima vreme, însă nu se purta nici cu scorțoșenie, așa cum ne așteptasem la început. N. Manolescu are meritul de a fi indus, în cenaclu, o democrație a schimbului de idei, pe fondul autorității sale evidente. În general, erau scoși în margine ignoranții și adepții talentului nativ, primitiv, netrecut prin biblioteci.
         Întâlnirile de luni erau pline de suspans, aducând de fiecare dată elemente demne de interes. Momentele vesele nu lipseau.  ( va urma)

4 comentarii:

Miron Dan spunea...

Ce descriere fabuloasa a lui Manolescu, demna de un scriitor de mare forta!
Abia astept continuarea.
Pacat ca talentul iesit din comun al lui Manolescu de a sesiza valoarea, de care vorbesti, pare ca s-a tocit cu timpul. Poate ca de vina au fost tentatiile politice, functiile pe care le-a ocupat, sau, pur si simplu, consecintele neplacute ale imbatranirii.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase.
În ceea ce-l privește pe Manolescu, idolul literar al tinereții mele ( am avut față de el o admirație absolut dezinteresată și din textele sale am învățat multe de-ale literaturii), mă abțin să mai fac vreun comentariu. Te îmbrățișez cu drag.

stefan s. spunea...

Poate vă faceți timp și continuați să postați amintiri de la Cenaclul de luni.
Mă bucur nespus că aveți așa cuvinte frumoase despre Dl N. Manolescu, un scriitor la care, v-o spun sincer, țin foarte mult.
Spor în toate, dle Șerban Tomșa!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Am ținut și eu la Nicolae Manolescu foarte mult. A fost, alături de Bănulescu, Nichita și Valeriu Cristea, unul dintre modelele mele. Fiți sigur că voi continua și voi încheia amintirile acestea. Necazul e că îmi voi pierde vara făcând dosare - vreo cincisprezece-optsprezece ! - pentru inspecția din toamnă a ARACIP-ului. Aveam de încheiat două romane , dar cum să scrii când te-a prins o anumită vârstă la catedră? Faci hârtii și iar hârtii până o iei razna. Dacă aș fi fost mai tânăr, m-aș fi făcut zilier. Parol! În învățământ e mai multă umilință și o mai crâncenă ignoranță decât pe vremea lui Ceaușescu.
Vă mulțumesc pentru urare și v-o întorc cu drag.