sâmbătă, 13 iunie 2015

O minte frumoasă


Reiau textul publicat la moartea lui Marius Bădițescu, unul dintre cei mai înzestrați și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut, un potențial mare scriitor. Am revăzut o înregistrare în care el vorbește despre Dostoievski, făcută pentru un post de televiziune - https://www.youtube.com/watch?v=P6VbcaE9HJw - și mi-am dat seama, cu multă amărăciune, că îi uitasem vocea.

  Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca în cap.
         M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști, băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl lui M. B. a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul pregătit și a apărut, după multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând pe culme, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
     M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Reproduc mai jos ce mi-a scris un prieten comun, poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. Terminasem facultatea, plecasem din cămin, dar ei rămăseseră acolo. 
        Griguţ nu e popă, cum greşit ai înţeles tu, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care, nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.
       Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu vodci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar, câțiva actori, printer ei, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în ditamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.
Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.
     Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos. Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
Poate de aceea Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat, iar Nino Stratan și-a pierdut răbdarea.
  Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor lumina singurătatea.


2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Splendida povestea, splendid personajul! E straniu, desi poate explicabil pana la un punct, de ce ne atrag asa de mult ratatii, mai ales cand sunt persoane, era sa scriu personaje, exemplare.

Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor lumina singurătatea.

Pai, dragul meu, asta-i un inceput de roman care asteapta pe cineva (ghici cine?)
sa-l duca la capat!

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Mulțumesc, prietene!
Marius era un personaj fascinant. Nu-mi dau seama cum s-a ratat. Era prea înzestrat? ( Am n alt fix : cei mai mulți dintre cei mai talentați se ratează din pricini neînsemnate și din conjuncturi malefice.) Meditând cu atenție la cele întâmplate pe când aveam în jur de 20 de ani, îmi dau seama că eu și Bădițescu aveam puterea de a zămisli noul surprinzător, revelator, dar ne lipseau mijloacele. Mai târziu, la 25 de ani, le aveam și pe acelea, însă n-am avut timp : am intrat într-un sistem criminal, cu șase ore pe zi, mii de teze și extemporale, activități, trei ședințe kilometrice pe săptămână, nervi, umilință, dezgust. Nici nu puteai publica decât lucruri cenușii, cuminți, insipide. Abia după ce l-am citit pe Aldulescu, mi-am dat seama că, după 89, se deschiseseră alte porți. Cu Marius nu știu ce s-a înmtâmplat. Geacăr s-a întâlnit pe stradă cu el și i-a vorbit despre prima mea carte, roman care tocmai apăruse în condiții jenante și despre care poetul scrisese în ”Litere”. Reacția lui Bădițescu a fost una marcată de dezabuzare. ”Trop tard! Trop tard!” a exclamat el, cu o tristețe cinică. Într-adevăr, pentru noi doi toate au venit prea târziu. Și la ce să te aștepți când ai pornit de pe fundul prăpastiei?
Bădițescu va fi model pentru unul dintre personajele mele. E o datorie morală de care mă voi achita.