luni, 8 iunie 2015

Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni

    La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar  Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea  Poșta redacției.)  Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea.  Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci.  (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
         O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.  Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.

P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Dupa entuziasmul si nostalgia nedisimulata cu care povestesti, se pare ca au fost vremurile de aur ale Cenaclului de Luni, sursa (in afara de sprijinul lui G.Ivascu) si apogeul autoritatii veritabile a lui Nicolae Manolescu, pe vremea aia fara functii si sinecuri.O tempora! O mores! Iar lista de participanti e absolut impresionanta: toata generatia optzecista a fost acolo. Cred ca poti spune: Et in Arcadia ego!

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Da, a fost perioada de glorie a cenaclului și a lui Manolescu. Criticul făcea un fel de politică literară - a promovării valorilor, se-nțelege! -, înainte de a face, după 1989, politică veritabilă. Erau invitați Breban, Fănuș, Ion Pop - care a venit cu Mureșan și ceilalți clujeni, dar eu n-am fost în seara aia - și alții. Dintre numele grele care s-au afirmat acolo îi mai amintesc pe Călin Vlasie și Eugen Suciu. Au mai fost. Unii deveniseră celebri fiindcă erau ridiculizați la fiecare lectură. Știu vreo doi, dar nu le dau numele. Și pot spune : Et in Arcadia ego!