duminică, 2 august 2009

Prieteni pentru totdeauna. Marin Neagu

Am spus şi cu alte prilejuri că sunt obsedat de ideea de solidaritate şi consider prietenia drept una dintre înaltele valori morale care ne definesc ca oameni. Încep astăzi un ciclu de evocare a prietenilor pe care i-am avut şi îi am.
Încep cu Marin Neagu, pe care l-am cunoscut mai întâi în armată şi după aceea, mai bine, în facultate, când am fost o vreme şi prieteni nedespărţiţi.
Marin era un băiat brunet, cu o privire ageră, ce trăda o inteligenţă care va deveni, cu timpul, o evidenţă pentru toţi cei cu care s-a intersectat în viaţă. Scriu aceste randuri şi imi vine sa râd, fiindca in studentie, ne prăpădeam de râs de câte ori un mare critic literar îşi începea exegeza despre vreun poet la modă, făcându-i portretul : "Are mustaţa lungă, ochii aşa şi pe dincolo..." Ni se păreau chestii inutile şi puerile. Iată, dragă Marine, că am ajuns şi noi să fim comici... Adică eu.
Marin era totdeauna vesel şi vioi, încingea lupte cu colegii săi şi, deşi era scund, îi cam tăvălea pe adversari. Juca fotbal dumnezeieşte şi marca goluri cu căruţa. Mă întreb de ce toţi tinerii din regiunile subcarpatice - Dobrin, Mutu, Dică şi Tănase nu sunt decât vărful unui aisberg uriaş - sunt talentaţi la acest sport. Operat de apendicită şi dărâmat de depresia făcută la 20 de ani, nu prea am avut ocazia să-l cunosc pe Marin în armată. Reţin doar o scenă comică. Uscatu, unul dintre camarazi, stătea la o masă şi caligrafia o scrisoare. Marin se tot da pe lângă el, vânturând aerul cu pumnii şi simulând nişte lovituri, ca la box. La un moment dat, din greşeală, l-a izbit pe Uscatu drept în bărbie. Acela s-a muiat şi şi-a pus capul pe masă, iar Marin a fugit afară, pentru a nu complica situaţia. Îmi mai amintesc că de câte ori mă întâlneam cu Marin în faţa unei uşi, eram amândoi rupţi de foame şi de somn, dar pătrunşi de o mare politeţe : făceam plecăciuni, unul în faţa altuia, cam o jumătate de oră, fiecare încercând să cedeze trecerea celuilalt...
Era imposibil să nu ne împrietenim în timpul studenţiei, cu toate că în primele săptămâni nu eram deloc curios să ştiu ce mai face băiatul sprinten ca un argint viu din armată. Nimerise în aceeaşi cameră cu un dobrogean foarte cuminte şi serios, Mitică, iar ăla se văieta mereu în primele zile că nu ajungesese să dea ochii cu Marin.
- Pe unde o fi umblând băiatul ăsta, frate, că eu nici n-am apucat să-l văd până acum ?
Eu şi Marin veneam din acelaşi mediu - el din zona colinară, eu din câmpie -, aveam aproximativ acelaşi mod de a înţelege lumea şi aceleaşi exigenţe morale. Trebuie să spun că băieţii proveniţi de la ţară erau, în general, mai discreţi şi mai pudici decât orăşenii. Marin mă întrecea la acest capitol, având şi alte trăsături care mie îmi lipseau. Era mai calm, mai puţin ambiţios decât mine, când era vorba de fleacuri, şi avea un bun-simţ de la care eu abdicam uneori. Ne plimbam, mergeam la film, uneori la Cinemateca, discutam până noaptea târziu, făceam câte un chefuleţ, râdeam, ieşeam la cantină şi învăţam împreună. Minte sclipitoare, dar şi foarte ordonată, Marin întocmea excepţionale lucrări de seminar şi era mereu strălucit la probele scrise. El mă mai tempera în elanurile mele de tot felul, iar eu i-am dezvăluit frumuseţea a doi scriitori : Radu Petrescu şi Nicolae Velea. Într-un rând, am zărit amândoi în acelaşi timp, într-o librărie, "Idiotul" de Dostoievski. Mai iute de mână, a înhăţat-o el, dar nu mică mi-a fost surpriza când, la cămin, a deschis romanul respectiv, mi-a scris pe pagina de gardă câteva rânduri emoţionante şi mi l-a făcut cadou. Marin mi-a mai dăruit, de asemenea, "Istorii insolite" de Ov. S. Crohmălniceanu. Am trăit împreună sute şi sute de momente frumoase, care mai de care mai hazlii. Povestesc aici doar trei, pe care mi le amintesc acum. Marin s-ar fi jucat tot timpul, ca un motan răsfăţat. Îşi lăsase, pe vremea aceea, o mustaţă impunătoare pe care o mai poartă şi azi. Venind bine dispus din oraş, a intrat în holul unuia dintre blocurile Complexului Studenţesc Grozăveşti - cred că era D, ultimul -, apoi în sala de la parter, unde mai mulţi studenţi urmăreau la televizor un meci de fotbal. Acolo fiind întuneric, lui Marin i s-a părut că sunt şi eu printre telespectatori. S-a dus aţă la individul pe care-l confundase cu mine şi a început să-l tragă de nas, de urechi, de păr şi să-l înghiontească. Surprins, tânărul a răbdat o vreme, după care s-a ridicat în picioare enervat şi l-a întrebat pe Marin :
- Ce vrei, mă, nenică, eşti nebun ?
Toate ca toate, mi-a povestit Marin ulterior, dar când am văzut că ăla avea vreo doi metri, n-am mai nimerit uşa.
Cu alt prilej, plănuisem cu Marin să chiulim de la seminarul de LRC. Narcisa Forăscu, lector pe atunci, obişnuia să-i scoată la tablă pe cei care nu se pregăteau şi să-i ridiculizeze. Nu ne pregătisem, aşa că am fi riscat o straşnică bătaie de joc.
- Nu ne ducem la seminar, dar mergem la bibliotecă să citim bibliografia, a precizat Marin.
Zis şi făcut. În ziua respectivă am plecat de dimineaţă la facultate să facem ce stabilisem. Seminarul se ţinea la etajul 1, în aripa cu amfiteatrul Odobescu, iar sala de lectură era la etajul următor, chiar deasupra celei în care Narcisa Forăscu se pregătea să-i asculte pe colegii noştri. Se vede treaba că Marin a pierdut firul etajelor, căci după ce am ajuns la primul, s-a desprins de mine şi, spre mirarea mea, a luat-o, toc-toc, toc-toc, spre sala unde ne aştepta urgia, dar unde el credea că se află sala de lectură cea mică - exista şi una "mare" ! - a bibliotecii. Am rămas încremenit. Marin s-a dus până la uşă, a deschis-o şi s-a întors către mine, strigându-mă să-l urmez. I-am făcut semn să se uite înăuntru. Florin Pripoae mi-a povestit pe urmă cum s-au pomenit cu Marin că deschide uşa, rămâne în cadrul ei, strigă pe cineva, apoi se uită către Narcisa Forăscu şi o rupe la fugă pe hol...
Îmi aduc aminte de primul nostru chef. Nu mai băusem niciodată vodcă şi pe atunci se găsea prin toate magazinele. Era rusească veritabilă şi poloneză, la preţuri foarte mici. Cred că o sticlă de 700 de mg costa 25 de lei. Din solidaritate cu Andrej Wajda şi cu filmele sale, am ales un clondir de "poloneză". Eram curioşi ce licoare va fi fabricat un popor pentru care aveam un adevărat cult ! Am intrat în camera noastră de cămin, ne-am făcut comozi şi Marin mi-a cedat mie onoarea de a gusta primul din lichidul incolor. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că nu are pic de tărie.
- Băi, Marine, am luat plasă, am spus. Ăştia au pus apă, în loc de vodcă.
Furios, Marin mi-a luat sticla din mână şi a tras o duşcă sănătoasă să vadă care este problema. Adevărul era că vodca era chiar prea tare, iar arsura pe care a simţit-o prietenul meu i-a provocat un acces de sughiţuri care n-au contenit toată seara. Am mai gusta şi eu o dată şi abia atunci mi-am dat seama cât de puternică era băutura adusă din Polonia. N-am mai avut niciunul chef să bem şi aşa se face că prima noastră petrecere a fost una ratată. Am rămas dezgustaţi şi dezamăgiţi. Alături, în cameră, era bidonul cu vin pe care un alt coleg, Mitică, îl adusese de acasă, de la Feteşti. Era un vin bun şi Mitică cinstea cu câte un pahar - nu mai mult, căci era foarte evlavios ! - pe fiecare coleg în parte. Într-un moment de prostească inspiraţie, i-am zis lui Marin :
- Hai să turnăm vodca în vinul lui Mitică şi să vedem ce se întâmplă.
În zilele următoare, amicii care treceau pe la noi şi gustau din vinul lui Mitică erau uluiţi de câtă tărie căpătase peste noapte conţinutul bidonului...
- E bun, e parfumat, zicea un cunoscător, dar parcă s-a făcut prea tare...
Unul care a băut pentru prima dată din "rubiniu" a spus, plescăind din buze :
- Bă, Mitică, tu ai trotil, nu vin, bă ! Ăsta bate coniacul
Îmi amintesc de durerile de stomac pe care le aveam amândoi în dimineţile dinaintea unor examene grele, de insomniile de după aceleaşi examene, când nu ne puteam linişti din cauza solicitării nervoase excesive, de ziua în care Marin a făcut o criză de apendicită şi noi, colegii, am chemat Salvarea şi l-am dus la spital. Locuiam, pe atunci, la parterul căminului din 6 Martie, lângă Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu...
Cum accidentele şi necazurile s-au ţinut scai de mine - de aceea îmi place atât de mult Sorin Stoica ! -, prin anul doi, după ce am fost prevenit de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii cu străinii, a început să mă doară brusc capul şi mi-am petrecut un an mai mult prin Spitalul Studenţesc, de-a valma cu nişte negri şi arabi, iar doctorii dădeau din umeri, căci nu reuşeau să identifice misterioasa boală care mă doborâse. Am rămas amândoi singuri. Eu, din cauza durerilor care mă izolau de rstul lumii, iar Marin din pricină că nu mai avea partener de discuţii. A început să bată ştrandurile - care funcţionau, deşi era iarnă ! - şi a cunoscut-o atunci pe Ştefana, o fată frumoasă, foarte inteligentă şi foarte ambiţioasă, de care s-a îndrăgostit şi care este şi acum soţia lui. Nu ne-am mai apropiat niciodată ca odinioară, dar am rămas prieteni. M-au vizitat acasă, iar eu le-am întors vizita pe vremea când erau profesori în satul Mănăstirea, judeţul Călăraşi. După 1989 s-au transferat amândoi în Târgovişte. Când am fost grav bolnav, au venit amândoi cu medicamente şi s-au interesat constant de sănătatea mea. De câţiva ani însă, ocupat cu doctoratul şi cu activitatea la catedră - am văzut că obţine mereu premii la Olimpiada de Limba şi Literatura Română -, Marin a încetat să-mi mai scrie şi să-mi telefoneze.
Şi ajung la lucrul cel mai important pe care voiam să-l divulg despre eternul meu prieten : talentul să literar. Dincolo de cultura şi de gusturile sale artistice infailibile, Marin avea un cert talent literar pe care nu l-a valorificat până acum din pricina... calităţilor sale deja menţionate : discreţia şi pudoarea. Marin mi-a trimis cele mai frumoase scrisori care se pot închipui şi pot să spun fără să exagerez că, în domeniul epistolar, el nu are egal. Am înţeles că lucrează la un roman de dragoste - epistolar ? - şi dacă îl va duce la bun sfârşit, literatura română se va îmbogăţi cu o nouă "Adelă". Ca şi acum mulţi ani, mă întreb deseori ce mai face Marin. Ca în romanele lui Fitzgerald, îmi răspund singur că el nu este prea departe, undeva pe o stradă din Târgovişte sau la noua casă pe care şi-o construieşte prin împrejurimi...

7 comentarii:

Irina Alexandra spunea...

Cred că Marin Neagu e un om bun. Fără să-l cunosc îmi imaginez casa lui şi a Ştefaniei şi mă întreb câte cireşe au mâncat vara asta, de câte ori s-au plimbat şi la ce oră se culca seara. Cred că Marin Neagu, ca şi alţii, e un om din cuvinte pe care viaţa l-a aşezat undeva, într-o lume reală, şi altundeva, în lumea amintirilor lui Şerban Tomşa.

Şerban Tomşa spunea...

Da, e un om bun şi inteligent. Îmi pare rău că suntem oarecum departe unul de celălalt... Foarte frumos spus, "un om din cuvinte"...

flaviusobeada spunea...

seara bună
minunată ideea acestor portrete ale prietenilor. cîţi dintre noi ne putem trece prietenii pe o listă, darămite să le şi creionăm portretele? Şi să le punem într-o capsulă a timpului de răsfoit, cine ştie de cine, pentru totdeauna!
Toate cele bune
www.flaviusobeada.wordpress.com

Şerban Tomşa spunea...

Mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Reînviind unele scene cu prieteni - din miile trăite -, mă iluzionez că pot determina timpul să se scurgă mai încet...

Diana spunea...

Intr-adevar, domnul Marin Neagu are o cultura si un talent extraordinare, este un model de urmat pentru noi toti. Am avut privilegiul de a-i fi eleva si pot sa spun ca a fost o placere sa-l ascult.

Iulia Cîmpanu spunea...

Bună ziua, știți de unde aș putea face rost de cartea domnului profesor Marin Neagu - Cartea relelor. Imaginarul malefic în folclorul literar românesc? Deocamdată nu am găsit-o pe internet, pe site-ul librăriilor. Mulțumesc.

Şerban Tomşa spunea...

Iulia Cîmpanu,
Îl puteţi întreba chiar pe Marin. Are pagină pe Facebook - Marin Neagu . Tot îi caut adresa şi eu. O să v-o transmit şi dumneavoastră, dacă o voi găsi.
În ultimii ani, adică din 2006 încoace, nu prea am mai comunicat cu Marin, din pricini numai de el ştiute.