John Steinbeck

Nu mă va convinge nimeni că relaţiile culturale în care este prins un scriitor nu influenţează receptarea acestuia. Biografia influenţează uneori nepermis de mult destinul literar al multora. Nu este cazul lui Steinbeck, răsplătit în 1962 cu un Nobel binemeritat. Totuşi, el nu este atât de mediatizat precum Hemingway sau Faulkner.
Mă voi referi, în cele ce urmează, numai la prozatori, fiind preocupat doar de relaţia realitate- ficţiune. Scriitorii clasici voiau să dea iluzia vieţii, acunzându-şi procedeele şi inovaţiile artistice, aşa cum ţesătorii lasă pe partea învizibilă legăturile şi nodurile unui covor : Tolstoi, Balzac, Hardy, Rebreanu, Reymont, Radu Aldulescu. Modernii îşi exhibă tehnica, aşa cum un constructor ar da în folosinţă o locuinţă, incluzând şi schelele în produsul final : Joyce, Proust, Lowry, Holban, Mircea Horia Simionescu, Mircea Nedelciu, Faulkner. Dostoievski şi Kafka sunt mai greu de situat, din acest punct de vedere. Căci există şi scriitori care, înnoind limbajul şi mijloacele artistice, nu le scot, totuşi, la vedere : Buzzati, Flaubert, Cehov, Canetti, Musil, Agopian şi alţii. Probabil însă că foarte mulţi imaginează o poveste şi o "spun", pur şi simplu, fără să-şi mai pună problema originalităţii. Dacă "prinde", e bine, dacă nu... În sfârşit, Rabelais, Gabriel Garcia Marquez şi Bănulescu ilustrează arta pură, care deformează realitatea până la ultimele consecinţe.
În felul în care sunt comentaţi autorii de proză există o diferenţiere între romancierii de meserie - Balzac, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Holban, Preda, Breban, Aldulescu - şi "povestitori" : Kazantzakis, Sinkiewicz, Galaction, Sadoveanu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu. Primii sunt întâmpinaţi de critici cu mai multă simpatie. Ei au aşa-numitul stil al amânării, al întârzierii, al acumulării de amănunte semnificative, iar acţiunea relatată are la bază solide resorturi psihologice. "Povestitorii" sunt coloraţi, pitoreşti, parabolici, neinteresaţi de psihic, ci de adevărurile filosofice ale unei existenţe privite din perspectivă cosmică.
În sfârşit, în literatura română - şi numai aici - exista prejudecata că numai un condeier cu mâna "grea" şi cu un stil greoi, bolovănos, este un prozator de prim rang. Nu dau exemple, pentru a nu supăra pe cineva. Dimpotrivă cei cu mâna "uşoară" erau socotiţi prea facili, incapabili de sondaje mai profunde în straturile conştiinţei personajelor. A urmat reacţia opusă : scriitorii au fost apreciaţi, în primul rând, pentru "scriitură", iar romanul românesc a ajuns într-un stadiu de anemiere de natură să ne pună pe gânduri. Radu Aldulescu este cel care a revitalizat acest gen, redându-i sângele şi forţa necesară pentru a-şi continua evoluţia...
Din perspectiva relaţiei narator-personaj, Nicolae Manolescu a fixat cea mai convingătoare tipologie a romanului românesc : doric, ionic şi corintic.
John Steinbeck face parte din categoria celor la care esteticul nu ecranează autenticitatea vieţii. Cu o mână aparent uşoară, el a scris cărţi memorabile. Fără să facă paradă de originalitatea sa, a creat două capodopere care sunt peste tot ce au publicat colegii săi de generaţie : "Fructele mâniei" şi "La răsărit de Eden". Dar toate cărţile lui sunt foarte bune şi pot fi citite cu plăcere şi de cei care nu vin din mediul universitar.
Opera lui îmi dă convingerea că toate clasificările sunt inutile : contează, până la urmă, cât adevăr uman conţine opera unui artist şi câtă frumuseţe iradiază din ea...