sâmbătă, 17 octombrie 2009

Cruzime

În copilărie am asistat, fără voia mea, la scene de o cruzime care m-a înfiorat. Am văzut cum un cioban a ucis cu bâta un căţeluş care a schelălăit până în ultimele secunde de viaţă. Micul animal a rămas în şanţ, scăldat în sânge şi cu capul zdrobit. Acelaşi cioban obişnuia să bată oile şi mieii, înainte de a-i sacrifica. Într-un rând, trecând spre şcoală, am văzut vreo trei oameni care se învârteau în jurul unui cal, cu nişte cuţite în mâini. Sângele şiroia din picioarele şi de sub burta roibului. Vreo trei zile n-am fost bun de nimic, aveam picioarele moi, abia mă târam, iar părinţii şi profesorii nu ştiau ce se întâmplă cu mine. Am aflat pe urmă că oamenii îi lăsau sânge calului care era bolnav... Am asistat la un masacru al tuturor câinilor din comunitate, organizat de un medic veterinar. Câinii erau prinşi, iar doctorul le făcea câte o injecţie cu benzină în inimă. Când erau eliberaţi, fugeau câţiva metri, apoi erau cuprinşi de spasmele morţii.
De Crăciun sufeream pentru porcul care era tăiat. Am simţit totdeauna o milă intensă pentru toate vieţuitoarele pe care oamenii le lăsau însângerate şi fără suflare. Fiica mea moştenit acest sentiment şi mi l-a potenţat şi mie, făcându-mi-l aproape de nesuportat. Iubim toate animalele şi visăm, în cazul în care am câştiga o sumă mare de bani, să facem o fundaţie pentru vieţuitoarele abandonate. Am văzut că pisicile aruncate, pe care le salvez, oftează tot timpul... Trăim într-o civilizaţie inferioară, din moment ce ne hrănim cu carnea unor fiinţe care au o inimă care le bate în piept, ne privesc cu nişte ochi aproape inteligenţi, simt foamea, setea, frigul şi teama şi se leagă afectiv de noi... Chiar planeta nu pare evoluată, căci multe animale se hrănesc cu trupurile altora, uneori superioare lor...
Dacă aş putea, aş interzice vânătoarea. Să tragi în ţinte vii e un sport barbar. Aş strânge toate puştile şi le-aş distruge. Acum începe frigul şi nimeni nu ajută sălbăticiunile să treacă iarna. Dimpotrivă, oamenii se duc cu armele lor lucioase şi zgomotoase şi le iau fărâma de viaţă care palpită în ele. Iepuraşi, căprioare, mistreţi, potârnichi... Anul trecut făceam lungi plimbări cu un prieten, în gura serii, pentru a combate insomniile. Am străbătut câmpia în lung şi în lat, de la pădure şi râu, până la dealurile din sud. N-am văzut decât un iepure foarte speriat şi vreo trei-patru potârnichi. Vânătorii au ras totul...
Când era mică, mi-am găsit fata foarte tristă. Am întrebat-o de ce era supărată. În loc de răspuns, mi-a pus şi ea o întrebare :
- Tati, ce fac puii de căprioară iarna ?
Nu ştiu dacă graţioasele căprioare fac pui în preajma iernii, dar cuvintele Nicoletei m-au tulburat profund. Le spun tuturor elevilor că animalele sunt, ca şi ei, nişte copii. Dar ele nu au părinţi care să le ia apărarea...

11 comentarii:

Ramona spunea...

Da...inca suntem barbari. Ce bine ca nu transmitem unii dintre noi copiilor nostri acelasi mesaj al cruzimii. Multa vremeam avut o fobie ciudata fata de culoarea rosu-caramiziu...era blanita insangerata a
unui catel ce a murit sub bata unui om...cred ca aveam vreo cinci ani si nu pot uita acei ochi blanzi si rugatori sub tortura.. a fost de-ajuns sa-i surprind privirea cateva clipe pentru a-mi ramane intiparita in minte scena care si acum ma rascoleste pana la lacrimi...
Imi cer iertare, cred ca nu putem scapa de anumite stari de angoasa pana nu ni le impartasim, asa simt in cazul meu....ati deschis o cutie a Pandorei. Traumele copilariei ne urmaresc viata intrega, chiar daca incercam sa mascam, nu toti am trait ca in povesti..in fine.
Important este cum gandesc si ce creez acum si in viitor, cum ii educ pe cei din jurul meu , cum inving monstrii din mine si din altii, pentru ca, trebuie s-o spun,
am observat purtari salbatice la multi dintre copiii crescuti in astfel de medii otravite, in familii unde violenta este un lucru banal, cotidian. Ei, micutii, nu reusesc intotdeauna sa se detaseze de toate frustrarile adunate decat razbunandu-se pe fapturi fara aparare, asa cum au fost si ei in fata parintelui abrutizat de bautura sau de propria copilarie.
Trist, dar adevarat... pare un cerc vicios din care putem iesi, pana la urma, tot prin lectia iubirii si acceptarii , a tolerantei, dar pana unde?...

Fanfan spunea...

;o( am vazut in zilele trecute un documentar despre cum sunt chinuite animalele in diverse zone de pe glob ... este de-a dreptul ingrozitor ceea ce se intampla in lume ;(((

Black Bitch spunea...

E straniu ca ne e mila de cai, caini si pisici, dar privim indiferenti la un gandac zdrobit pe asfalt. Doar animalele carora le putem vedea ochii reusesc sa ne transmita viata. Am mai spus-o si alta data: e ceva ciudat cu ochii nostrii...

Şerban Tomşa spunea...

Ramona, mă apucasem să-ţi răspund şi am rămas fără curent... Se propovăduieşte, pe toate drumurile, iubirea, dar puţini oameni au suflet... Indivizi care ar trebui să fie exemple de blândeţe şi de toleranţă împrăştie fiere şi venin, ca nişte veritabile cobre... Am văzut copii care simt o stranie şi perversă plăcere în uciderea unor bufniţe, pisici, câini, lilieci, păsări... E tragic... Încerc să-i dezobişnuiesc şi după ce renunţă la asemenea practici, îmi povestesc cum au văzut cetăţeni în vârstă, de toată stima, cum omorau în chinuri câini şi pisici...
Fanfan,
răutatea este înscrisă în codul nostru genetic, iar stimulii din familie şi societate nu fac decât să scoată gunoaiele la suprafaţă. Ca un ciocănit la uşa unor monştri...Mai sunt şi oameni care nu sunt răi şi care ucid împinşi de tradiţia procurării hranei. Deocamdată, la nivelul de evoluţie la care suntem, numai nişte legi foarte aspre pot opri cruzimea gratuită. O femeie mi-a povestit că bunicul ei omora pisoii, îngropându-i de vii... În ultimele clipe de viaţă, când îşi dădea sufletul, avea senzaţia că nişte pisici se aşează pe faţa lui şi îl sufocă...Mi-am cam pierdut credinţa că natura umană este bună...
Black Bitch,
fiica mea mi-a atras atenţia, cu ani în urmă, exact asupra acestui aspect...Nu ştiu dacă mă crezi, dar acum mi-e milă şi de gândaci. Încerc să-mi depăşesc inevitabilele limite ale afecţiunii şi înţelegerii faţă de lumea în care respir. Evit să rănesc râmele, de la o vreme cruţ muştele, pe care le prind şi le arunc afară. Mai greu mi-e cu ţânţarii...
Mă gândesc acum la oamenii relativ buni care cred că e firesc să omoare animalele a căror carne este comestibilă... Cât de vinovaţi sunt ei în faţa Divinităţii ?

Ramona spunea...

Mananc si plang. Mananc!
Din aceasta dilema cum putem iesi?
Hrana vegetariana 100%? Cam dificil pana si in posturile crestine, nu mai spun de cele autoimpuse, e greu cu naravul din fire...cred ca aplicam politica strutului: atat timp cat nu participam la sacrificarea porcului, puiului, oii, etc. avem constiinta relativ curata si le consumam carnea linistiti. Mai privim in jur si vedem ca asa este lumea asta construita : pestele mare inghite pe cel mic, asa ca ne adormim revoltele interioare si pornim la vanatoare! Ca leii, ursii si alte dobitoace...carnivore. Am s-o intreb pe Cristiana ce este de facut cu pornirile astea salbatice ale noastre si cum sa renuntam la gratarele, pentru ca am senzatia ca daca stramosii nu si-ar fi limitat pofta de a-si devora semenii am fi si astazi canibali. Oribil, nu?

Tocmai am citit pe blogul Cristianei o postare mai veche despre vegetarianism. Trecerea la o astfel de alimentatie se face -ati ghicit- treptat, dar mai intai trebuie sa renuntam la vechile concepte formate prin educatia nutritionista primita acasa si la scoala. Sau sa ne lasam indrumati de intuitie, de nevoile propriului organism.

Ca o concluzie, cred cu tarie ca multi dintre noi traim o acuta criza de constiinta care pare sa minimalizeze chiar si criza economica...sau poate nu suntem atat de multi? Pacat...e frumos in Utopia.

Ramona spunea...

Iertati interventia cam dura, nu viza
pe nimeni de pe aici, cred ca va dati seama, dar sunt sub imperiul neputintei si frustrarii. Cand o mama disperata imi bate la usa blestemandu-si zilele si rugandu-si moartea pentru ca propriul fiu o bate
cu salbaticie desi l-a asteptat cu mancare calda si vorbe bune ce pot face sa-i schimb viata? Cum o pot ajuta inafara de a o asculta si a o
alina cateva ceasuri din viata ei chinuita? Politia nu face nimic, asteapta sa se ajunga la crima si sa inchida cazul odata cu condamnarea criminalului, atunci probele banuesc ca sunt evidente. Si nu este o situatie singulara. Nu
mai suport nedreptatea! Desi ma incapatanez sa-mi creez o lume frumoasa si buna, nu reusesc decat aici, in virtual, pentru ca realitatea imi spulbera sistematic iluzia ca lumea aceasta ar putea sa sufere vreo schimbare in bine prea curand...imi vine sa arunc computerul pe fereastra si sa nu mai pendulez intre doua lumi sau doua realitati iluzorii sau cum vreti sa-i mai spunem.
Dar nu pot renunta, am nevoie ca de aer sa vad ca mai exista si oameni minunati, trebuie doar doua-trei clicuri si...a rasarit soarele...

Sper ca nu v-am intunecat duminica, domnule Tomsa, ce-am mai scris aici are legatura tot cu cruzimea...cine loveste cu rautate un animal nu este departe de a-si lovi mama, fratele, necunoscutul care indrazneste sa-i stea in cale..

Şerban Tomşa spunea...

Ramona,
ai perfectă dreptate în ceea ce scrii. Îmi pare rău că suferi...
Şi eu sunt trist din cauza realităţilor dure cu care ne confruntăm. Îţi împărtăşesc sentimentele şi atitudinea.
În 2006, în urma unei intervenţii chirurgicale, am făcut o depresie urâtă şi mi-am dat seama că singurătatea este io formă a morţii. A fost cât pe ce să dau colţul...
Nu-ţi face probleme, cum să-mi întuneci duminica ? Rândurile tale îmi luminează totdeauna sufletul, orice mi-ai scrie. Sunt bucuros când schimbăm gânduri. Şi cred că ar fi cazul să folosim persoana a doua singular. E mai firesc, putem comunica mai bine.

xia spunea...

multi oameni considera ca bunatatea este sinonima cu prostia,ca fiintele care nu riposteaza agresiv atunci cind sint agresate sint slabe... realitatea este ca violenta se naste din teama,slabiciune,ignoranta,neliniste,violenta reflecta lipsa iubirii si a increderii in sine...
urmarind sa fim cit mai mult, cit mai des si cit mai profund fericiti uitam uneori sa mai privim in jurul nostru...
am uitat,sau nu am invatat, sa fim buni.
ochii...ochii inchisi sunt o vina la fel de mare

Şerban Tomşa spunea...

Xia,
îmi propun mereu să fiu mai dur cu oamenii, dar mereu mă păcălesc...Pe vremuri, când un om greşea faţă de altul, se ruşina ulterior şi îşi cerea scuze. Acum, dacă îl laşi pe unul să te împroaşte cu noroi, consideră că eşti slab, iar el este dator să te scuipe zilnic în ochi. Sunt indivizi care m-au adus în situaţia de a fi foarte rău... Ca să nu spun mai mult... Da, problema care se pune este cât de bun poţi fi cu unii oameni ? Căci sunt alţii, foarte puţini, care scot la suprafaţă tot ce este mai frumos în tine...

xia spunea...

stiu despre ce vorbesti, nu e rautate din partea ta,se numeste altcumva...poate revolta???viata ne aduce uneori in situatia sa ne aratam "coltii"
mi s-a intamplat si crede-ma, nu am stiut ca pot fi si asa...inca ma scutur la gandul asta
uneori,ca sa opresti o agresiune devi tu insuti agresor
singuratatea e o solutie...cea mai simpla, cred
acum primesti un pumn in fata si te rusinezi ca-l doare mana...

Elvis spunea...

Ar trebui ca toţi copiii care văd astfel de atrocităţi, să fie învăţaţi să spună ceea ce văd unor oameni puternici, curajoşi, cu dragoste de animale, din urbea lor ! Aceştia vor şti cum să-i pună la punct pe astfel de bestii cu feţe de om !