Elogiu nebuniei

Am avut un profesor pe care îl iubesc mult şi căruia îi voi fi recunoscător toată viaţa pentru ajutorul dezinteresat pe care mi l-a oferit în repetate rânduri... S-a purtat de fiecare dată ca şi când aş fi fost fiul lui. (Are doi băieţi . Unul e compozitor şi profesor de muzică la o şcoală din Bucureşti, iar celălalt, medic militar, este doctorul care răspunde de arestul poliţiei din capitală.  Pe cel mic nu l-am mai văzut de când era puştan, dar compozitorul este cel care m-a scos din spital în 2006, după operaţia pe care am suportat-o atunci. Am dat aceste amănunte - uite că nu-mi găsesc cuvintele când am mai multă nevoie de ele ! - ca să se ştie despre cine vorbesc.) Un lucru pe care nu l-am mai văzut în alte familii este că el şi soţia sa - profesoară de română - vedeau totdeauna numai ce era frumos la ceilalţi... Găseau aspecte sublime chiar în comportamentul unor turpitudini...
Profesorul este un bucovinean neconvenţional, cu un limbaj frust şi un comportament pitoresc. În drumul meu spre Bucureşti, făceam un popas la apartamentul lui din Bolintin şi petreceam acolo, de fiecare dată,  o noapte.
- E, ai dormit bine ? mă întreba el dimineaţa.
- Sigur...
- Sigur... dar poate că tu ai fi vrut şi nişte curve să le... Da' tu crezi că la mine e bordel ?
Râdeam în hohote...Deseori, când mergeam pe stradă cu el şi ne aflam în apropierea vreunei femei, iar magistrul începea să-şi expună, cu voce tare, părerile despre sexul slab, mă îndepărtam panicat, ca lumea să nu-şi dea seama că suntem împreună...Alături de el am trăit multe momente demne de a fi povestite nepoţilor. Tatăl său a fost vicar de Cernăuţi şi a murit în mijlocul credincioşilor, în timpul unei epidemii de ciumă. Faptul că a făcut parte din familia unui preot a atârnat mult la dosarul său şi a fost dat afară din două facultăţi (Facultatea de Filosofie şi IATC-ul de atunci, unde a fost coleg cu Dichiseanu şi Margareta Pognat ), înainte de a termina istoria. Şi-a finalizat, în cele din urmă, şi studiile filosofice. Bunicul său, Miron, este o figură legendară : fost cazac pe graniţă, ajunsese să stăpânească peste două sute de hectare de pământ şi a trăit peste o sută de ani...
Profesorul, cu origini atât de suspecte pentru regimul comunist şi cu un frate în Elveţia ( medic şi acela ! ), îşi pierdea foarte des permisul de conducere, dar nu se supăra niciodată. " Îmi place că învăţ iar drăciile alea de reguli pe care le uit mereu..." A rămas de pomină scena când, trebuind să completeze la poliţie un anumit formular, a ieşit până în stradă pentru a citi numărul de înmatriculare al propriei maşini şi a-l scrie pe hârtie, sub ochii uluiţi ai miliţienilor...
Intrasem la facultate şi am trecut pe la el. Din vorbă-n vorbă îi spun că la literatură veche îl am ca profesor pe M.
- Pe cine, mă ? Pe prostul ăla ? E un dobitoc ! Îl ştiu de când eram student la Istorie. Ia întreabă-l despre mine, vezi ce zice !
Şi l-am întrebat pe M.
- Dom' profesor, l-aţi cunoscut cumva pe domnul profesor Ş. ?
- Pe roşcatul ăla ? Da, îl ştiu din facultate, dar ce-ţi veni ? Ăla era nebun, frăţioare...
Mă întâlnesc din nou cu Ş.
- E, l-ai întrbat pe M. despre mine ?
- Da, am spus ruşinat.
- Şi ce-a zis ?
- Că... sunteţi nebun...
Profesorul a stat puţin pe gânduri, apoi a spus :
- Bă, trebuie să recunoşti şi tu că una e să fii nebun şi alta e să fii prost...
Nebunii, mi-a explicat el, sunt de mai multe feluri. Într-un fel, chiar marii creatori sunt nebuni, dacă îi judecăm după standardele comune. Ei văd raporturile ascunse dintre elementele acestei lumi, trăiesc în virtual şi imaginar, iar comportamentul lor e special...Deviant, după criteriile unui papă-lapte...
- Când un nebun te face nebun, e cazul să-ţi reevaluezi comportamentul. Când un om obişnuit te face nebun, să ştii că te afli pe drumul cel bun... Iar dacă un prost te face nebun, e cazul să nu-ţi mai încapi în piele de fericire...


P.S. Voi reveni cu o postare despre tânărul scriitor recent dispărut...