Ca să pot scrie, îmi spunea Stratan, am nevoie de spațiu moral.
Wagner avea nevoie de unul luxos-estetic.
Dar la noi poeții nu au nici măcar oxigen.
În Oglinda Literară, Stela Covaci povestește că Labiș a fost asasinat. O femeie a văzut clar cum individul din spatele lui, care se prefăcea că vrea să urce în tramvai, l-a împins pe poet între tampoanele vehiculului.
Labiș a murit la spital, strigând : „Oxigen ! Oxigen !”
Nichita a murit în mâinile medicilor. „Respirați, domnule Stănescu !” au spus aceștia. „Respir! Respir !”, a răspuns autorul celor 11 elegii și și-a dat duhul.
S-a bănuit că și Stratan a avut dificultăți de respirație și a încercat să-și facă o traheotomie. Din păcate, cuțitul i-a străpuns inima.
7 comentarii:
Serban,
Dupa cele citite, m-am gandit imediat la : " pune grilaj sufletului tau, sa nu fie injunghiat."
Am transpus cutitul real, in planul cutitului emotional/ afectiv....dupa care ramai fara ....oxigen...
M-ar ajuta enorm, sa stiu cum aprofundezi tu acest citat.
Light,
e greu, foarte greu... Știu că toți cei care iubesc mult sunt vulnerabili. Grilajul ar trebui să ne sugereze o anumită cenzură interioară, o evitare a implicării emoționale. Dar eu cred că nu putem comanda sufletului nostru ce să facă : suntem în măsură doar să ni-l protejăm după perdele groase, ca să nu scuipe proștii pe el...
Sorin,
Grigore Hagiu, poet important și prieten cu Nichita, a murit, ca și soția sa, gazat... Era frigul ceaușist, iar ei aprinseseră gazele, să mai dezmorțească aerul din apartament. Peste noapte gazele au fost oprite, focul s-a stins... Iar spre dimineață s-a dat din nou drumul la gaze...
Îți spun eu, e o țară nenorocită, aici numai cei rezistenți la cele mai puturoase gaze pot rezista...
interesantă temă, literatura română faţă cu reacţiunea universală, sau distanţa dintre "licht, mehr licht!" şi "respir, respir!"
Mugur,
mulțumesc pentru vizită...
Problema e pusă și mai frumos în felul ăsta...:)
Poeţii adevăraţi, care sunt cu totul şi cu totul altceva decât versificatorii, au o particularitate a organiusmului. Ei transformă aerul nostru obişnuit în oxigen pur. Iar în acesta se aprind toate cele ce îi înconjoară. Lucruri obişnuite, chiar şi cele mai banale, prind să ardă fie suav, fie într-un tumult exploziv.
La focul acesta ne încălzim şi noi uneori, când ne oprim osteniţi din goana noastră, sau vedem străluminând contururi pe care altfel nu le-am zări poate niciodată.
Numai că, din pricina timpurilor, din pricina timpului cel repede, ori a bolilor ce-l însoţesc, mecanismul acesta specific poetului se frânge.
Cercetătorii britanici au observat că acestă disfuncţie metabolică - o demonstrează statisticile - este specifică artiştilor, dar şi altor tipuri de creatori. Totuşi, cercetătorii americani merg mai departe decît cei britanici şi ne dau speranţe: maladia, doar în aceste cazuri este incurabilă, dar dacă este atent îngrijită se poate trăi cu ea până la adânci bătrâneţi.
Analizele şi dezbaterile continuă.
Anton,
minunată, încântătoare „legendă”...
La noi erau însă și poeți( precum Cezar Ivănescu ) care umblau cu o rangă în servietă și, în loc de vitalul oxigen, produceau contuzii și fracturi... Ne-ar cam trebui și ăștia, ca să ne apere de inamicii litaraturii...:)
Poetii nu mor niciodata.Artistii sunt nemuritori!
Trimiteți un comentariu