luni, 25 octombrie 2010

Urmașul lui Stalin sau despre ce caută cititorii într-o carte

Există un film sovietic care m-a făcut cândva să râd cu lacrimi. Din păcate, nu-mi mai amintesc cum se numea și, lucru mai grav, am uitat numele regizorului. S-ar putea ca autorul peliculei să-și fi botezat creația Nepoata lui Stalin sau Fata lui Stalin... Ceva pe aproape...
Subiectul peliculei este savuros. Într-un sat rusesc, cu colhoz și toate cele, există o handicapată tânără care se plimbă continuu, fără țintă și, când și când, arată cu degetul către un om, de fiecare dată altul, pe care îl întâlnește și începe să mugească :
- Dușmanul poporului ! Dușmanul poporului !
Comisarul poporului și secretarul de partid se țin tot timpul pe urmele ei. Când aud cuvinetele magice, se reped și îl arestează imediat pe cel indicat de nebună. Nenorocitul dispare pentru totdeauna... Așa se face că toată lumea ajunge să fugă din calea oligofrenei. Pe unde trece ea, se face pustiu. Țăranii aruncă sacii din spinare și se ascund pe sub podețe, cei care pot fug ca potârnichile, șoferii întorc mașinile și dispar într-un nor de praf, iar dacă nu au loc de manevră, sar de la volan și o iau la sănătoasa...
- Glasul poporului nu minte niciodată, spune comisarul poporului mai târziu, la cârciumă, cu ochii șireți, înecați în vodcă.
Și tot el explică de ce are o încredere oarbă în fata dusă cu capul. În tinerețea sa revoluționară, tovarășul Stalin a stat o vreme ascuns în localitatea lor. El a avut o aventură cu o femeie care a născut-o pe dementă. Fiind fiica lui Stalin, bolnava avea un instinct bolșevic infailibil...
Secvențe din filmul respectiv mi-au revenit în minte în urma unor întâmplări care mi-au dat de gândit. Unii au avut impresia că se recunosc în unele scene din primele mele romane și au crezut că e scriu pentru a-i demasca pe unii și pentru a râde de ei... Am arătat și cu alt prilej că asta e o tâmpenie. Știu destule lucruri îngrozitoare despre mulți cunoscuți, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să le folosesc în scrierile mele. Și nu de frică n-o fac : detaliile sunt atât de murdare încât ar compromite orice pretenție de ficțiune.
Ideea că i-aș lăsa în fundul gol, în cărțile mele, pe cei pe care îi cunosc a prins la o mică parte a populației locale, așa că am avut parte de reacții surprinzătoare. Stăteam de vorbă cu un om important din ținut și acela începuse să se confeseze în legătură cu niște amici. La un moment dat, s-a oprit din monolog, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, m-a privit speriat și a zis :
- Mai bine nu mai spun nimic...
Și a luat altă vorbă. Că va ploua, că nu va ploua, că recolta se va face, că nu se va face...
Doi oameni onorabili ieșeau din cârciumă ușor afumați. L-am auzit pe unul zicând :
- Hai, dracului, că ne vede ăla și scrie despre noi că ne-am îmbătat.
Când m-am uitat iar către ei, cei doi o zbughiseră pe după colțul magazinului și dăduseră în altă uliță...
Printre amicii mei e unul care a avut mii de femei... Nimic nu i-a scăpat. Voiam să fac un roman comercial și am vorbit cu el să îmi povestească câteva dintre nenumăratele lui isprăvi amoroase. I-am explicat că voi construi cartea în așa fel încât să nu-l recunoască nimeni pe el, că nu mă interesează numele femeilor, etc. Zis și făcut. Plănuisem să facem o plimbare la pădure și să-mi livreze toate detaliile. Am tot amânat acțiunea un an și ceva.  Mereu am prea puțin timp la dispoziție. Într-o zi m-am dus la poștă și l-am văzut pe bărbatul cu pricina stând singur pe aleea care duce la primărie. Fuma și mă privea bănuitor. Am ridicat coletul cu cărți pentru care mă dusesem și am dat să mă îndrept către noul Casanova. Văzând ce am de gând să fac, omul a aruncat țigara și a luat-o la goană, strigând :
- Nu-ți mai spui nimic ! Nu-ți mai spui nimic !
A ajuns la propria mașină, parcată pe strada principală,  și a demarat ca nebunul.
În sfârșit, în altă zi plecam de la aceeași poștă când l-am văzut pe primar în parcul de alături. M-am oprit, ne-am strâns mâinile și ne-am așezat amândoi pe o bancă, să schimbăm câteva cuvinte. Am copilărit cu primarul, am fost prieteni buni, dar vremurile sunt dure și relațiile dintre oameni sunt supuse unei erodări puternice... De când m-am retras din FSN, nu am mai făcut politică, iar cei care se cred personajele mele caută să speculeze situația. Îmi citesc blogul cu lupa și, dacă e ceva care li se pare suspect, își dau telefoane, se anunță unii pe alții, stabilesc cum să mă lucreze în fața primului gospodar, fac planuri să mă izoleze în  cadrul comunității, trag articolele mele la imprimantă și fug cu ele la primar, să mă reclame... Într-un rând, li s-a părut că mi-am bătut joc de edil și i-au pus la dispoziție „probele”. Evident că nu era bătaie de joc și nici nu era vorba de primar...  Nu înțeleseseră niște cuvinte banale... Las pe alții să judece câtă demnitate, decență și moralitate intră în aceste denunțuri...
Pe plan politic, fiecare tabără consideră că sunt de partea dușmanului și de aceea sunt ocolit de stimulentele obișnuite de dinaintea alegerilor. Puterea (PSD-ul) consideră că voi vota cu opoziția (PDL-ul) și că e imposibil să mă convingă să fac contrariul. Opoziția mă crede susținătorul puterii, din moment ce sunt prietenul din copilărie al primarului... În echipa acestuia din urmă am dușmani de nădejde...(Ca să fie totul cât mai...clar, în localitatea mea, opoziția e la putere, iar puterea e în opoziție... ) Cam în mediul ăsta mă învârtesc.
Stăteam, așadar, cu primarul și discutam de una și de alta. La un moment dat, pe lângă noi a trecut un cetățean care a zis panicat :
- Dom' primar, nu mai stați de vorbă cu dom' profesor, că scrie despre dumneavoastră !
- Și dacă scrie ce ? s-a mirat primarul. Să scrie cât vrea, că suntem într-o țară liberă.
- Da, dar o să râdă de dumneavoastră !
- Zău ? Adică de ce să râdă ? a întrebat primarul. Și problema ta care e ?
Mi-am dat seama că, în ochii celor care îl ațâță pe primar și îi instigă și pe alții împotriva mea, reprezint un fel de urmaș al lui Stalin, responsabil cu adevărurile sinistre ale unei comunități... În realitate, nu pricep de ce unii sar în sus din lucruri care n-au nicio legătură cu ei... Dar, se știe, un nazist faimos spunea că îi vine să scoată pistolul când aude cuvântul „cultură”...
În încheiere, pornind de la o postare a lui Horia Gârbea, mă întreb și eu : ce crede oare cititorul despre menirea unui scriitor ? Și ce caută el într-o carte ?
Mă refer, firește, la cititorul veritabil, nu la cei care nu înțeleg nici ce scrie într-un ziar.
Pot da răspunsul doar la a doua întrebare. Nu contează ce caută și la ce se așteaptă un cititor : într-o operă de artă, el nu se va găsi decât pe sine...

16 comentarii:

Blue Freedom spunea...

Mda, ingrată poziţie are un scriitor în actualul context social. Că, aşa cum se vede, e cam greu ca oamenii să priceapă ce e aia ficţiune.

Şerban Tomşa spunea...

Blue Freedom,
oamenii din anumite straturi sociale nu au nevoie de scibălăi. trăiască grătarele, amorul și muzica lăutărească ! Simplu, fără complicații inutile... :)

Blue Freedom spunea...

Şi, din nefericire, sunt cei mai numeroşi.
:)
Simplu sau primitiv?

Şerban Tomşa spunea...

Blue Freedom,
accept orice tip de oameni... Necondiționat. Dar să aibă o anumită toleranță și să-și vadă de treaba lor... Nu mi se pare normal ca niște oameni să-i judece prostește pe alții... Nu-mi plac pseudoprofesorii...:)

Blue Freedom spunea...

Corect, asta ar fi condiţia: să fie oameni. Dar unii nu-s, decât aparent.
:)

Şerban Tomşa spunea...

Blue Freedom,
știi care e culmea ? Că pe majoritatea dintre ei i-am scos din rahat și i-am învățat carte... Sigur, acum își manifestă „recunoștința” potrivit nivelului de educație pe care îl au...

Liviu Drugă spunea...

Serban, o scurta comparatie: nebuna din sat era precum nebunii din ev mediu care vedeau invizibile semne ale diavolului peste trupurile acuzatilor de erezii.

In alta ordine - da-mi voie sa nu fiu de acord cu tine in totalitate cand zici ca, orice ar fi, cititorul se gaseste in carte doar pe sine. Cititorul briliant, cititorul antrenat, cel deprins cu gustul lecturii va gasi si pe CELALALT in textul de sub ochi. Omul simplu, nedus la biserica... lecturii :) isi va gasi identitatile in carti, pentru ca mai mult nu poate. Omul deschis la cap, cautatorul de nou, va aprecia alteritatea fiindca nu mai in ea, de multi ori, isi gaseste cale de a evada. In fapt, lucrurile se suprapun cumva, pentru ca satisfactia in fata CELUILALT, a STRAINULUI (asa cum apar eroii si evenimentele in carti, filme, picturi) inseamna ASUMAREA CELUILALT destin - empatizarea, nu?

Scuze pentru prea lungul text, m-a luat valul teoriei :)

Blue Freedom spunea...

Iar eşti supărat?!
Offf, că repede se mai aprinde şi domnia ta!
:)
Eu, măcar, am o scuză fiindcă tocmai încerc să mă las de fumat, iar din cauza asta sunt destul de nervoasă în această perioadă.
:)
Revenind la subiect, nu cred că e vorba de nerecunoştinţă, cât de o înţelegere diferită a problemei.

Despre scoaterea din... şi învăţarea acestor indivizi, ce să zic, decât că aceste lucruri îţi fac cinste şi te reprezintă pe domnia ta. Atunci când le-ai făcut, presupun că a fost din pricina caracterului frumos şi a profesionalismului de care dai dovadă, nu că ai fi aşteptat recunoştinţă.
Pe de altă parte, educaţia, în sensul de acumulare de cunoştinţe nu prea are treabă cu recunoştinţa, decât dacă vorbim de educaţie morală.
Bine, poate că oamenii de care vorbim au lipsit la unele lecţii sau materia aceea nici nu le-a fost predată la vreo şcoală.

(Gata, plec să fac o tură prin firmă că o iau razna de dorul unui fum de ţigară...)

Anton spunea...

Interesantă dilemă! Dar nu mă simt capabil să o dezleg ci, cel mult, să exprim câteva idei pe marginea ei.
Nu pot să nu observ că la noi spiritul de gaşcă aspreşte sau netezeşte totul, fie că vorbim despre politică, fie că vorbim despre artă sau despre alte întreprinderi care ţin şi de spirit. Nu "funcţionăm" în virtutea unor principii, unor idei-forţă după care să ne orientăm şi să ne organizăm acţiunile, ci după spiritul de gaşcă combinat foarte adesea cu un pragmatism ce frizează uneori grotescul sau obscenitatea.
Atât eticul, cât şi esteticul au căzut în derizoriu şi desuetudine, în timp ce amiciţiile subterane, croite pe interese prea puţin oneste prevalează.
În ceea ce-l priveşte pe cititor, acesta se aşterne la lectură aşa cum ar porni într-o călătorie. Dacă îi oferi ceva interesant, care să-l încânte sau să-l pună serios pe gânduri, care să-l înveselească ori să-l zguduie emoţional, atunci eşti un scriitor adevărat. Dacă "traseul" oferit e monoton, artificial sau fără sens, dacă e plin de sentenţiozităţi, banalităţi şi truisme, atunci se plictiseşte şi aruncă volumul cât colo. Aici vorbesc despre cititorul adevărat.
Celorlalţi lectori - cei care v-au mâhnit prin atitudinile lor şi prin "setea de cunoaştere" cu iz de mahala pe care au dovedit-o - le rămân tabloidele şi cărţile "doamnei Mihaela" sau ale Sandrei Brown.
Oricum, fără nicio glumă, cititorul e suveran. Datoria noastră e să ne străduim să spunem poveştile pe care le tot găsim cât mai bine...

Şerban Tomşa spunea...

Liviu,
ai dreptate : sunt cititori și cititori... Teoria ta e foarte interesantă. Un studiu întreg ar merita cei care scriu ei înșiși...
Cine îl citește pe Dostoievski își asumă, în mod sigur, alteritatea, așa cum arăți și tu...

Şerban Tomşa spunea...

Blue Freedom,
nu am așteptat niciodată recunăștința cuiva. Nu e cazul... :)
Și nu mai sunt supărat. Mergând cu treburi în București, m-am întâlnit cu coloana de manifestanți... Oamenii aceia mi-au ridicat moralul... :) Dar mi-am văzut de drum... La Uniunea Scriitorilor aveam o întâlnire importantă...

Şerban Tomşa spunea...

Anton,
spuneți un adevăr important în legătură cu cititorul ( adevărat)... M-ați făcut să mă gândesc la Fielding, care compara cartea cu un han în care cititorul e mușteriu. Fiindcă plătește, cel care gustă din bucate are dreptul să le laude și să se desfete cu ele ( dacă îi plac), dar să le dea și dracului și să le arunce, dacă nu sunt pe gustul său...

PTRUPTRUCEA spunea...

Domnu Tomsa,
Vreau sa va zic ca mie mi-a placut filmu "Neamu Soimarestilor" si ca io-nteleg ce zice in ziare.

Acuma ma'ntorc la povestea dvs., buninteles daca imi mai permiteti... :)

Cazul cu scriitoru', adica dvs. si partidele, este pe dosu' bancului cu scriitoru', care are o nevasta s-o amanta. Stiti bancu? Si daca-l stiti, atuncea mai stiti ca fiecare dintre ele, il suspecteaza ca atunci cand nu-i acasa se afla la ailalta, cand de fapt bietu' scriitor el biblioteca si scrie fericit.

Zic io ca-i pe dos, pen'ca scriitorul din banc isi rade-n barba, ca a scapat d-amandoua, pe cand dvs. tre'sa suportati afronturile magarilor din partidele cu care nici casatorit nu sunteti si nici curte nu le faceti.

Doooomne, ce bune erau gazetele de perete de pe vremuri...! :)
ASA DA - ASA NU!

Pam-Pam!

Şerban Tomşa spunea...

Ptruptrucea,
:)))
Păi, și gazetele alea erau pricină de zavistie... Când e omul hotărât să-și pună poalele în cap, și le pune... Mă gândesc că acum ar putea fiecare să-și tragă gazeta lui și să-i înjure cu sârg pe toți ceilalți...
Mi-a plăcut intervenția... :)

PTRUPTRUCEA spunea...

Pai Domnu Tomsa.... da blogu acesta ce-i? Nu-i o gazeta?

Io daca as fi domnu Tomsa mi-as trimite articolele pe e-mail pe la toate ziarele online. O vreme. Dupa care le-as cere bani. Ca sa se poata bucura mai departe de prezenta mea. Adica a dvs.

Nu-i gluma. Este PR si biznis. Am primit azi un articol pe-mail de la un prieten din Luxemburg.
Era semnat Serban Tomsa si era cu Goe. Si fiii.

Şerban Tomşa spunea...

Ptruptrucea,
păi, la asta mă refeream și eu... :)
Mă simt mai bine când stau de vorbă cu dumneavoastră decât dacă le-aș cere unora bani... Așa tot îmi mai „intră” ceva... În cap, nu în cont... :)