Cine scrie și cine citește ( II )

Din punctul meu de vedere, e îndreptățit să scrie oricine are ceva de spus și dispune de mijloacele necesare, dar și de un curaj corespunzător.
Problema valorii rămâne în afara discuției. În cele ce urmează, voi limita considerațiile mele la proză, fiindcă poezia are un statut special.
Marele defect al scriitorului român contemporan este că nu se gândește la un public-țintă și nu știe, în definitiv, pentru cine produce cărți. Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu erau conștienți că există o piață literară de care e bine să se țină cont. Mai târziu, într-o epocă artificială, Petru Dumitriu, Marin Preda, Petru Popescu, Alexandru Ivasiuc și Sorin Stoica au ținut o bună legătură cu cititorii de toată mâna. Azi, Horia Gârbea, Radu Aldulescu, Mircea Cărtărescu, Lucia Verona,  Ioan Groșan, Cristian Teodorescu,  Ovidiu Nimigean, Petru Cimpoeșu, Dan Lungu, Gebriela Adameșteanu, Filip Florian, Florina Ilis, Doina Ruști, Ioana Drăgan, Bogdan Suceavă, Răzvan Petrescu, Dumitru Ungureanu, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca și alții câțiva, care nu-mi vin acum în minte, știu că o operă e concepută pentru a fi cumpărată și citită.
Dar cititorii ? De câte feluri sunt ?
În opinia mea, ca să fii cititor veritabil, e obligatoriu să parcurgi cu plăcere măcar anunite texte.
1. Aș distinge câteva categorii clare. Criticii literari formează o castă aparte, care eliberează certificate de naștere și buletine de identitate pentru prozatori, pretinzându-le performanțe estetice mult peste nivelul de înțelegere al unui cititor obișnuit. Dacă Faulkner ar scrie acum în România, el ar fi foarte apreciat de specialiști, dar nu ar fi citit decât de unii dintre prietenii săi. Eroarea autorului român este că îi are în vedere cel mai adesea numai pe exegeții tobă de carte.
2. Vin, în ordine, cititorii specializați : psihanaliști, sociologi, filosofi sau cei calificați în sociologie. Aceștia fac lecturi specifice, aplicate, ignorând criteriul estetic.
3. Există, pe urmă, cititorii cu gust artistic format până la vârsta de 30 de ani. Sunt oameni care citesc constant, și-au creat un stil de viață specific unui intelectual, simt valoarea și au discernământ cultural, în sensul că deosebesc o creație bună de una proastă. Cândva, această pătură socială avea foarte mulți reprezentanți. Acum s-au împuținat îngrijorător, iar vârsta lor coboară rareori sub 20-25 de ani.  Au și foatre puțin timp la dispoziție, fiindcă, la noi, capitalismul de Dâmbovița își uzează în mod barbar resursele umane, cam cum se întâmpla înainte de 1800, în țările civilizate.
Ei, pasionații de lectură,  ar trebui să fie, în principal, destinatarii scrierilor publicate de edituri.
4. Unii dintre cititorii de ziare sunt interesați de memoriile cu tentă sexuală ale unor false vedete : blonda lui Bote, curva lui Iri, etc. Un amic se arăta revoltat că fantele Cătălin Botezatu s-a apucat să scrie. Mie, creatorul de modă îmi este simpatic și consider că are și el dreptul să întristeze sau să înveselească pagina albă cu ce are în cap. Necazul este că o carte recunoscută de o comunitate ca importantă devine automat un model de viață pentru adolescenți. Există mai multe Biblii de acest fel, toxice tocmai prin faptul că inoculează, în subconștientul celor mici, ideea că sexul și banii sunt esența vieții.
5. Mai sunt puțini lectori de tip Petrușka, eroul lui Gogol. Personajul respectivă citește tot ce îi cade în mână, dar atenția sa nu se oprește deloc asupra conținutului. Cu alte cuvinte, nu pricepe mare lucru din paginile în care își vâră nasul.
Pseudocititorii, în schimb,  țin mai mult de subsolul urât mirositor al literaturii și reprezintă un mod de manifestare a mizeriei omenești. Trăiesc mai mult în orașele mici.
1. Un prim grup ar fi al acelora care nu urmăresc nici ziarele, dar dacă află că un autor s-a mutat în blocul lor,  caută cărțile nefericitului, le răsfoiesc pentru a-și confirma părerea proastă pe care o au despre literatura care se scrie în zilele noastre și ajung, invariabil,  la concluzia că scriitorul cu pricina este un neisprăvit care dă la iveală numai porcării. Însetatul de citit despre care vorbesc nu poate fi numit cititor nu fiindcă nu ar avea ( și nu are ! ) un orizont cultural acceptabil, ci pentru că nu simte nicio bucurie când deschide o carte. În general e un tip plin de inițiativă care spune de multe ori că el ar face altfel, dacă s-ar apuca de treaba asta măruntă și plicticoasă, care este scrisul. Există, se știe, un dicton latinesc : Ne sutor ultra crepidam ! Pe românește, „Cizmarul să nu-şi dea părerea decât despre încălţăminte ! ”  Plinius cel Tânăr  povestea, în Istoria naturală,  că pictorul grec Apelles şi-a expus un tablou pe care un cizmar din mulţime s-a apucat să-l critice, spunând că sandaua unui personaj al lucrării era greşit făcută. Apelles a acceptat critica şi a retuşat sandaua. Dar atunci când cizmarul a început să judece şi restul lucrării, Apelles l-a oprit, spunând „Ne sutor ultra crepidam!” Nemţii redau această sintagmă spunând:  „Cizmarule, rămâi la calapoadele tale!”  Personal, sunt de acord ca și cizmarul să-și dea cu părerea despre un text, precum mujicii lui Tolstoi, dar aș lua-o ca pe o insultă tentativa lui de a-mi arăta cum să scriu. Fielding considera că romanul este ca un han care oferă mușteriilor mâncăruri și adăpost, iar oaspeții au dreptul să accepte hrana și găzduirea, să le laude calitatea ori să le trimită la dracu'.  Dar ce părere să avem despre cei care aleg numai cărți care nu le plac din capul locului, pentru a-și vărsa, după aceea, veninul ?  De ce ar intra cineva într-o ospătărie, știind dinainte că mâncarea și băutura de acolo nu sunt pe gustul său ? Pentru a face scandal și a se băga în seamă ? Un poet dintr-un oraș subcarpatic îmi spunea ce pățește cu un fel de spițer care nu-l înghite ( probabil că poetul i-a făcut vreun bine cândva ! ). De fiecare dată când urmașul lui Blaga scoate un volum de poeme, spițerul, care n-a citit mai nimic în viața lui, îi ține calea și îi zice : „Ați publicat iar o tâmpenie fără nicio valoare ! ” Degeaba îi explică vâlceanul că n-a scris poeziile pentru el,  spițerul, și că părerea aceluia nu contează pentru nimeni !  Omul își face datoria și îl admonestează pe visător la fiecare plachetă apărută ! Conștiința propriei inferiorități îi ticăloșește pe mulți !
2. O ramură a pseudocititorilor este reprezentată de cei care parcurg un text cum acesta ar fi un articol de presă îndreptat împotriva lor sau a celor apropiați. Dacă numele nu coincid cu cele ale vecinilor și colegilor, nu-i nimic, sparg ei cifrul ! X este Gheorghe, Y este Vasile,  iar Z e Costică. Oamenii care gândesc așa sunt periculoși, în primul rând pentru ei înșiși, fiind adepții ideii că literatura are de ascuns ceva rușinos , iar autorul e suspect de lucruri grave, fiindcă, scriind, râde de semenii săi.
3. În sfârșit, ultima clasă a celor care au legătură cu cărțile e ocupată de cei care sunt victimele intriganților de meserie.  Cetățenii respectivi sunt avertizați de iscoade că autorul Escu și-a bătut joc de ei în cutare roman. Oamenii iau obiectul respectiv, citesc și încep să rostească vorbe de dulce la adresa scribălăului. Au pățit-o Caragiale, Preda, Sorin Stoica și destui alții. Pe un vanitos îl poate manipula chiar și un specimen infinit mai ignorant decât el. Dacă un asemenea „ calomniat” ar avea puțină minte,  și-ar rezolva necazurile simplu. Când un „binevoitor” i-ar spune : „Uite, M. te batjocorește în carte,  pe tine, care ești un om deosebit ! Scrie despre unul care intră în cârciumă zilnic, etc. Tu ești ăla !”, el ar trebui să înțeleagă următoarele : „ După părerea mea ( a clănțăului - n. m. ), ești un bețivan și te recunosc ca atare în orice personaj care duce un pahar la gură ! ” Și ar fi firesc să îl ia la pumni sau să-l dea în judecată pe mahalagiu.
Dar vanitatea este și ea o formă de decădere umană.

P.S. Ca literatura noastră să evolueze în pas cu cea din străinătate, ar trebui să fie încurajată existența agenților literari și ar fi necesar ca editurile să-și schimbe radical strategiile de promovare. Humanitas este, deocamdată, singura casă de carte care știe cui se adresează.  Pavel Coruț, pe care eu îl consider scriitor, știe, de asemenea, să se adreseze unui public potrivit.  Ar trebui, ar fi necesar... De câte ori am repetat vorbele astea ?