Arta seducției. Eseuri de TUDOR CRISTEA

Cariera mea literară, întreruptă timp de un sfert de secol, a renăscut și datorită lui Tudor Cristea, romancier ( Porțile verii, Ed.Eminescu, 1989, s-a bucurat de mare succes ), poet și critic literar de primă mână, în peisajul cultural de azi. El este receptat acum ca unul dintre marile nume ale criticii literare românești. Fără să mă cunoască personal, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în celebra, de acum, revistă Litere. Citise un articol pe care i-l trimisesem prietenului meu George Geacăr. În textul acela încercam să schițez evoluția stilului în creația lui Marin Preda. Poetul, el însuși autorul unei cărți de excepție despre Preda, l-a înmânat lui Tudor Cristea, fără să-și exprime rezervele firești la adresa argumentației mele, chiar dacă el avea o altă opinie. Tudor Cristea a publicat articolul. Pe urmă, după ce a citit Maimuțele... mele, mi-a dedicat o cronică măgulitoare și m-a invitat să colaborez la revista pe care a fondat-o și o conduce de mulți ani, scriind una dintre cele mai frumoase pagini de istorie literară românească. Când Tudor Cristea, pe care nu l-am văzut niciodată, mi-a întins o mână salvatoare, tocmai încercam să ies dintr-o depresie cumplită care m-a dus până în pragul morții. Nu mai spun că am scris primele articole fără diacritice ( nu aveam programul instalat pe calculator ! ), iar Tudor Cristea, directorul publicației, pierdea câteva ore pentru a aduce la forma corespunzătoare fiecare rând scris de mine. Nu voi reuși niciodată să-i arăt destulă recunoștință.
Încă un lucru. Am auzit prima dată numele lui Tudor Cristea prin 1984, într-o discuție cu prietenul George Geacăr. Era o vreme când eram mai apropiat de autorul Întâmplărilor în creierul meu. Discutam des la telefon și ne trimiteam scrisori. George îl pomenea frecvent și cu respect pe Tudor Cristea : „Tudor Cristea spunea... Tudor Cristea e de părere că...” Voi evoca, poate, cu alt prilej, amiciția mea cu originalul poet care trăiește în Târgoviște.
Ultima carte a lui Tudor Cristea, care nu are nici el complexul provinciei, se numește Arta derivei, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011. Subintitulat Tablete. Consemnări. Resemnări, volumul este o culegere de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, de la actualitatea politică și socială, educație și învățământ, până la felul defectuos în care funcționează diferite instituții ori controverse culturale și literare de actualitate. Opul are cinci secțiuni : Tablete din Țara de Kutry ( editoriale publicate în Litere ), Accente. Jurnal de presă ( intervenții spirituale, în chestiuni arzătoare ), Aventura Litere. Interviuri, Addenda ( Confrăția dâmbovișteană ) și, într-un Post Scriptum, un splendid poem de încheiere. Ca de obicei, Tudor Cristea este mereu egal cu sine, mișcându-se cu dexteritate și competență printre probleme spinoase și făcând lumină în fiecare caz luat în discuție. Ca și în cazul lui Nicolae Manolescu, mă frapează eleganță exprimării și faptul că lucrurile devin evidente de câte ori autorul nostru își spune opinia. Pe scurt, Tudor Cristea are stil și idee. Textele sale sunt rafinate și curg cu naturalețe. Dacă aș fi iubitor de analogii insolite, precum Alex Ștefănescu, aș spune că eseistul se dsfășoară pe pagina scrisă așa cum joacă Federer tenis : articolul devine un joc intelectual superior, un spectacol al gândirii, care poate fi urmărit nu numai cu folos, ci și cu plăcere.  Uneori, Tudor Cristea privește din perspectiva unor personaje literare, făcând haz de necaz, tipurile umane care ne otrăvesc viața . Astfel, Bilă și Europa - intertext este o capodoperă de bășcălie livrescă și pamfletară. Unele întâmplări relatate sunt stranii. Un cunoscut critic literar și-a tapetat ușa biroului cu fotografiile unor scriitori români, așezate într-o ordine... valorică. ( Interior cu scară de valori ) Bănuim că autorul respectiv s-a inspirat din practicile celor care își etalează cu fală trofeele vânătorești.  Tudor Cristea scrie tablete seducătoare în care valorizează subtil ceea ce alții ignoră și descalifică nesimțirea și prostia fudulă. Scriitorul arată un respect motivat profund marilor valori artistice, dar nu îi suportă pe farisei, pseudoscriitori și impostori. În Între N. Breban și Jupân Dumitrache este evocată condiția deopotrivă comică și tragică a scriitorului de calibru invitat să participe la diverse emisiuni de televiziune : „Dar să fii intelectual de ținută, artist ori scriitor și să te duci în emisiunea unui moftangiu ca Mihai Tatulici, care vorbește pe același ton și despre vidanjele de pe strada Catilina și despre cultură, chiar că e riscant... Și nătărăul o spunea cu aplomb, convins că are și dreptate. Dacă are sau nu e o chestiune pe care o las pentru altădată, limitându-mă acum să deplâng postura lui Nicolae Breban, scriitor remarcabil, care, ignorând înțelepciunea prudentă a lui Jupân Dumitrache, s-a pus „în poblic” cu mitocanul. Și a ieșit ( însă, din nefericire, nu doar dumnealui ) șifonat. ” Răspunsurile date întrebărilor puse de reporteri, din capitolul Interviuri, sunt inteligente și reconfortante prin precizie și frumusețe. : „Criticul este, repet, un poet sobru și un prozator de idei. ” Tot dintr-un interviu aflu, cu mare bucurie, că poetul George Buzinovski, care mă fascina în adolescență, nu era nimeni altcineva decât... Tudor Cristea. E greu să-l prinzi pe publicist cu o eroare, fiindcă argumentele lui sunt bazate pe o cultură solidă, pe o cunoaștere în profunzime a faptelor prezentate. Ca puțini alții, el stăpânește termenii folosiți. Am vorbit cu alt prilej despre maimuțărirea spiritului critic. Ei bine, Tudor Cristea este unul dintre oamenii de litere români care posedă un autentic spirit critic, iar ironia sa este nimicitoare. Iată ce scrie autorul despre un critic literar care îl ceartă bombastic pe Tudor Cristea într-o problemă legată de Adrian Păunescu, dar îi laudă niște poeme, pe care, în realitate, nu le-a scris autorul Artei derivei : „ Încercând să arate cât poate fi el de obiectiv, omul nostru vrea să mă complimenteze, în fine, pentru poezia pe care o scriu, dar, vai, îmi atribuie versurile searbede, etichetate ca atare pe site-ul unde le-a citit ( care lui îi par, însă, excelente, ceea ce ne arată cu cine stăm de vorbă ) ale unui tinerel care utilizează ( din păcate ) același nume ca al meu. Slavă Domnului că nu mi-a atribuit și infracțiunile unui consilier minicipal, pe care-l cheamă la fel ! ” Exemple de acest fel găsim peste tot în cartea lui Tudor Cristea.
Cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui critic literar este să spui că îl citești cu aceeași plăcere pe care o resimți când parcurgi operele marilor poeți și romancieri. Așa cum s-a întâmplat, la vremea lor, cu G.Călinescu, E.Lovinescu, Ibrăileanu, Nicolae Manolescu. Cum se întâmplă, acum, cu Alexandru Cistelecan sau Dan C. Mihăilescu.
Și, evident, cu Tudor Cristea.
El este, cu adevărat, un scriitor total.

P.S. Am dedicat o amplă cronică penultimei apariții editoriale semnate de Tudor Cristea, De la clasici la contemporani, 2008.