Am văzut imobile în care zac muribunzi. Sunt umilite, prăbușite în propriul desen.
Casele celor care se despart au un aer dezamăgit.
Locuințele solitarilor suferă de depresie.
Camerele petrecăreților privesc către lume absente.
Invidioșii și răzbunătorii dorm în odăi posace.
Iar cei care iubesc stau în case clipind fericite din geamuri strălucitoare.
Christiania, scria Knut Hamsun, este orașul cu cele mai luminoase ferestre din lume.
Sunt sigur că acolo bărbații sunt veșnic îndrăgostiți.
P.S. Am uitat casele nelocuite. Arată ca și când ar fi moarte.
Când eram mic, aveam impresia că pisicile, câinii și vacile seamănă cu stăpânii lor. Îl identificam fără greș pe proprietarul oricărui animal care zburda pe câmpie ! Acum constat că și casele împrumută din modul de a fi al proprietarilor.
14 comentarii:
Definitii scurte dar foarte sugestive.Cat de frumos, sa-ti imaginezi camere care reflecta sufletul si mintea locatarilor...Daca ar exista asemenea arhitecti capabili sa proiecteze asemenea locuinte, am avea milioane de stiluri arhitectonice.
Maria,
mulțumesc mult, dar tu „vezi” lucruri și mai frumoase decât mine.
Citesc acum cartea ta de proză scurtă și sunt impresionat.
Ce frumos!
E multă forţă de sugestie în cuvintele acestea. Mi-au pus imaginaţia la treabă şi am "văzut" toate casele, aşa cum le-ai descris.
:)
"... prăbușite în propriul desen." mi-a plăcut în mod deosebit.
În toate, prin toate, din toate -ferestrele, frumosul apare, apoi o clipă în urma pietrei, glonţului, grenadei, proiectilului, totul dispare!
Ce simplă este viaţa privind ferestra,
Pe stradă Moartea, fiind de fapt Măiastra!
Blue,
mulțumesc. :)
Când eram mic, aveam impresia că pisicile, câinii și vacile seamănă cu stăpânii lor. Îl identificam fără greș pe proprietarul oricărui animal care zburda pe câmpie ! Acum constat că și casele împrumută din modul de a fi al proprietarilor.
Ai văzut cum arată casele părăsite ?
Scorchfield,
da, fragilitatea lumii în care trăim mă cutremură și pe mine.
Un specialist în teologie mi-a spus că Dumnezeu se mâniază când privim pe fereastră. Mi-ar face plăcere să aflu o explicație de la tine. În ceea ce mă privește, m-am gândit că o fereastră funcționează și ca o oglindă, iar Dumnezeu nu suportă oglinzile...
Din câte am citit, am aflat că Diavolul nu suportă oglinzile -pentru că nu se vede în ele, acestea dându-l de gol în faţa asistenţei umane.
Cea mai puternică senzaţie de gol pe care am avut-o în tinereţe, a fost aceea când în filmul "1984", personajului interpretat de John Hurt , i se arată o uşă care se deschide, în faţă sunt nişte dealuri înverzite de iarbă şi doar câţiva copaci, sus pe coama lor. Richard Burton, întruchipând rolul torţionarului, îl întreabă ce vede?!
Acolo era toată dorinţa unui om; într-o uşă deschisă!
Specialistul în teologie confundă "fereastra" cu conştiinţa; da, Dumnezeu se supără când privim în conştiinţa proprie, asta pentru simplu motiv că atunci nu-l găsim acolo: ca în cazul de faţă - al acestor violenţe ce contrazic pudoarea unei dreptăţi divine.
Scorchfield,
mulțumesc ! Splendidă explicație !
Şerban, ca să duc metafora mai departe, aş spune că văd o "casă" părăsită de câte ori mă privesc în oglindă! Şi mărturisesc că-mi displace ce văd, dar nu ştiu ce-aş mai putea face.
:)
Da, am observat şi eu: fizionomia celor mai multe animale împrumută trăsături esenţiale din cele ale stăpânilor. Sau...o fi invers?
:)
Blue,
tu ești tânără, frumoasă, vie.
Casele abandonate sunt vechi, aproape dărâmate. Nu văd nicio legătură.
Ești o casă pe care ar vrea să o locuiască orice bărbat. :)
:)
Mulţumesc.
S-o locuiască, ar fi frumos. Dar majoritatea vor s-o închirieze, ocazional. Şi mai mereu când pleacă, fură argintăria.
:))
Blue,
n-o mai închiria hoților !
Folosește niște criterii de selecție, în așa fel încât să-l găsești pe singurul potrivit. :)
Bună idee!
Cum de nu m-am gândit până acum să le cer cazierul şi referinţe de la ultimele adrese?!
:)))))))
Am glumit.
Blue,
cu detectivi particulari, cu tot tacâmul. :)
Încrederea nu mai este o chestie de actualitate.
Trimiteți un comentariu