Fascinaţia statului degeaba

Johan Bojer ar fi trebuit să se nască în România. Să vezi atunci romane despre minciuni şi degradarea demnităţii umane ! La noi se minte mult. Mitomania este o trăsătură definitorie a neamului nostru şi voi povesti cândva nişte scene aiuritoare, greu de crezut pentru un om sănătos la cap.
Dar nu despre asta voiam să scriu, ci despre fascinaţia tândălelii.
Când am citit prima dată Cătunul lui William Faulkner, am fost uimit de cei câţiva pierde-vară care îşi făceau veacul pe lângă prăvălia lui Will Varner, fascinaţi de ideea de a nu face nimic.
Pe urmă am început să fiu mai atent la ce spuneau oamenii despre statul degeaba. Nu era vremea trândăvelii, fiindcă autorităţile nu permiteau nimănui să nu aibă serviciu : dacă îţi pierdeai slujba, statul îţi găsea imediat alta. Şomajul nu era tolerat de o societate care voia să-i hrănească pe toţi membrii săi. Totuşi, îi auzeam pe unii cum oftau de plăcere la gândul că atunci când vor ieşi la pensie, vor sta degeaba şi vor primi bani pentru asta !
Copil fiind, când eram întrebat ce face mama, răspundeam după tipicul ţărănesc, evocat şi de Marin Preda.
Ce face mă-ta, Mărine ?
Şade.
În zilele noastre cetăţenii fascinaţi de leneveală şi-au văzut visul cu ochii. Oamenii responsabili, care nu fac nimic concret, sunt cel mai bine plătiţi ! Sunt cu ochii unii pe alţii, se fofilează pe ici, pe colo, se mai înjură între ei, mai agită steagul patriotismului şi al cinstei. Şi atât. Ei seamănă cu o babă care stă la poartă de când o ştiu. Şi o cunosc de peste treizeci de ani ! Pe soare, pe ploaie, pe vând, pe viscol, bătrâna e nelipsită de la postul ei şi se desfată ca la teatru. Într-o zi a plouat atât de mult, încât teritoriul cotoroanţei a fost inundat. Să vezi că găseşte ea o soluţie, m-am gândit. Şi, când am ajuns în dreptul ei, am văzut că se descurcase. Îşi pusese o pereche de cizme  de cauciuc şi se aşezase pe un scaun înalt chiar în mijlocul bălţii, de unde îi privea triumfătoare pe trecători !
O săptămână am avut programul Şcoala altfel.
Ce vreţi voi să facem în perioada asta ? a întrebat un profesor cu mare experienţă la catedră.
Nimic ! au răspuns copiii.
Cum, nimic ? Nu vreţi să jucaţi fotbal, handbal sau tenis ?
Nuuuuu !
Bun, a înghiţit în sec, uluit, bunul dascăl. Dar atunci ce doriţi să faceţi ?
Să stăm degeaba ! au urlat toţi, în cor.
A sta cu burta la soare înseamnă a contempla lumea, iar aceasta este o condiţie a creaţiei. De aceea Sadoveanu spunea că lenea este mama artei.
Iar despre noi nu degeaba se spune că suntem un popor de artişti.