vineri, 27 aprilie 2012

Lumea mea, lumea ta, lumea altora

L-am revăzut recent, la televizor, pe John McEnroe. Nu era jucătorul meu favorit, ţineam cu Borg, dar el mi-a reamintit de lumea mea. Cu meciuri de tenis organizate pe şosea sau pe iarba de la cotul râului. Rachete de lemn, improvizate uneori din cârpătoarele cu care bunicile introduceau pâinea în ţest. Cei trei tovarăşi de confruntări, atât de diferiţi unul de celălalt : Nelu, Badea şi Gioni.  Zăpezi care mă vindecau de melancolia în care, în mod straniu, intram de câte ori mă îndrăgosteam. Plimbări prin ceţurile iernii.
Citeam înainte de a pleca la şcoală. Citeam la şcoală când vreun profesor lipsea. Citeam tot timpul şi discutam cu prieteni. Despre Ivan Karamazov. Despre Gavin Stevens şi Marmeladov.
Din lumea mea făceau parte Faulkner şi Dostoievski.
Şi Cehov.
Dumas şi Ştefan Bănulescu.
Şi Nichita Stănescu.
Badea şi Pavel.
Şi Alexandru.
Şi profesorii mei.
Citeau şi ei. În fiecare zi.
În lumea mea, când te îndrăgosteai de o fată, îi scriai poezii. ( Scriam ziua şi noaptea, pentru toţi băieţii din liceu. ) Îi trimiteai flori. Te duceai la librărie, pentru a o vedea. Doi ani n-am îndrăznit să-i adresez cuvântul unei fete ai cărei paşi i-aş fi sărutat ritmic, lingând noroiul de sub pantofii ei. Ştiam că şi ea mă iubeşte, dar timiditatea a fost mai puternică. Pe urmă a fost prea târziu şi ne-am pierdut unul pe celălalt.
Văd cum băieţii de clasa a VIII-a negociază cu fetele prin boscheţi sau, Doamne-Dumnezeule, direct la closet. Pe micile ecrane, politicienii îşi bat cururile plesnind de venin şi de grăsime, împachetate în stofe scumpe. Fate frumoase îşi mângâie şi ele părţile moi, dezvelite.  La început, au fost două-trei. Apoi mai multe. Din ce în ce mai multe. Milioane de sexe, măcinând şi pompând.
Se mai citeşte, se mai scrie.
Un băieţel mi-a înmânat o poezie compusă de Domnia Sa :

          Să facem sex

După tine tot tânjesc
Trupul mult eu ţi-l doresc
Vreau în braţe să te strâng
Pe buze să te sărut
Cu săruturi gâtul să-l dezmierd
Prin păr mâinile să mi le pierd
Sutienul să ţi-l rup
Sânii cu gura să-i apuc
Uşor spre pat să ne îndreptăm
Reciproc să ne dezbrăcăm
Trupurile goale să ni le dezmierdăm
Şi de sex să ne apucăm.

P.S. Bulevardul Elisabeta şi Universitatea fac parte din lumea mea, deşi le-am părăsit cu peste treizeci de ani în urmă. S-a întâmplat să trec din nou pe acolo, într-o noapte a anului 1994. La un moment dat m-am oprit, fiindcă văzusem lumină la demisol. Nişte boschetari cu figuri sinistre, bărboşi şi flenduroşi, jucau cărţi, marcându-şi reuşitele prin chiote de cotoi în călduri. Mai târziu, prin 2005, păşind din nou pe trotuarul mitic, am constatat, uluit, că acesta era tocit de parcă ar fi fost frecat cu şmirghel de zeii timpului, părând mai vechi decât ruinele de la Machu Picchu.
În 2009, cu puţin înainte de apariţia Gheţarului, îmi dădusem întâlnire cu Călin Mihăilescu în faţa Librăriei Eminescu. Aşteptându-l pe profesorul universitar româno-canadian, am făcut câţiva paşi în direcţia Universităţii. Am rămas trăsnit de aspectul intrării de la Matematică : prăfuită, ponosită, uitată de Dumnezeu, ca şi cum nimeni n-ar mai fi păşit pe acolo de secole întregi.
Şi atunci m-am gândit că, pentru a-mi proteja lumea, ar trebui să o închid sub un clopot de sticlă.

8 comentarii:

Scorchfield spunea...

Această lumea, lumea de care scrieți, a dispărut demult, a murit.
Orice resuscitare provoacă suferință din partea celui care o încearcă.

pantacruel spunea...

:) delicios!

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
nu cred. Nu vreau să cred asta. Nimeni/nimic nu moare niciodată. Iar dacă o face, renaşte. Cât timp voi trăi, lumea mea va fi vie. Când voi muri, ea va fi tot vie, dacă voi reuşi să scriu ceva care să rămână. :)

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
mulţam ! :)

catiamaxim spunea...

Până şi expresia "timpul e cel mai bun judecător" nu-şi mai găseşte un rost, de vreme ce dispar repere, înlocuite de altele, năucitor de sinistre, în opinia ta, a mea sau a altora.
Ce pierdere de frumuseţe, că oamenii- nu numai cei tineri- uită să se sfiască sau să se mai bucure ca altădată...

Catwalk spunea...

Acum cei care scriu poezii cand se indragostesc sunt considerati ciudati.. :( cand eu cred ca ar trebui sa excite, cel putin. :P

Şerban Tomşa spunea...

Catia,
da, ai spus frumos. Feumuseţea se risipeşte. Cine ar mai citi azi Adela lui Ibrăileanu ? Totuşi...

Şerban Tomşa spunea...

Catwalk,
din ce spui deduc două lucruri :
1. Anumiţi oameni au devenit majoritari în lumea de azi. Cum să fii ciudat, fiindcăm scrii poezii ?
2. Eram socotit vedetă. Sper să apuc ziua în care vedetele de azi vor ajunge să fie socotite ciudăţenii. :)