Un romancier de valoare : DAN MIRON

Mă gândeam cu amărăciune la condiţia scriitorului român care trebuie să accepte servicii umilitoare sau să îndeplinească tot felul de corvezi pentru a supravieţui. Tragedia este însă mult mai adâncă. Sunt autori autohtoni total ignoraţi de public şi de confraţi, pentru că nu sunt deloc mediatizaţi.
Nu se vorbeşte, de pildă, aproape deloc despre Dan Miron, autor al romanelor Aşteptarea Regelui Pescar, Ed. Nemira, 1995, Premiul Nemira şi Scândurica, Polirom, 2006 . Ultima carte, cu o avizată şi, cum să zic, foarte exigentă prefaţă semnată de Antonio Patraş, a fost comentată favorabil de Dan C. Mihăilescu şi s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum e tardiv să scriu o recenzie, mă voi mărgini la câteva impresii de lectură.
La Dan Miron, povestea este esenţială . Citatul din Canetti nu este întâmplător : „ Orice cuvânt rostit e prefăcut. Orice cuvânt scris e prefăcut. Orice cuvânt e prefăcut. Dar oare ce există fără cuvinte ?" A povesti înseamnă a privi realitatea prin vitraliile cuvintelor. Bine construit şi scris cu instinct narativ, romanul Scândurica este, după opinia mea, o dovadă de virtuozitatea literară : dialoguri vii, autentice, personaje conturate cu mână sigură, acţiune bine condusă. Textura epică este oarecum faulkneriană, fără însă atmosfera sufocantă din cărţile americanului, tonalitatea naraţiunii fiind mai degrabă băşcălioasă şi infuzată cu umor. Oriunde am deschide însă volumul, dăm peste pasaje seducătoare : „Într-o zi am văzut în curtea blocului, lângă o tufă de trandafiri, un dulău, o corcitură cafenie, care-şi depunea excrementele sub colţii ameninţători ai unei dihănii cenuşii. Instantaneu am înţeles că era vorba de o provocare, la fel ca şi cea cu trasul brazdei. O pagină de istorie mi se revela : Romulus şi Remus în blană se confruntau sub balconul meu. Am pariat pe cafeniu, dar, din nenorocire, Romulusul meu a fost învins de Remusul cenuşiu şi a tulit-o schelălăind fără pic de glorie. În timp ce istoria se întorcea cu fundu’ în sus, Remus a astupat excrementele învinsului şi imediat şi-a celebrat victoria, golindu-şi intestinele lângă tufa de trandafiri. Din ziua aia, de câte ori auzeam cuvinte solemne şi încărcate de măreţie – eroi, sacrificiu, datorie, patrie -, vedeam două cotarle încăierându-se pentru privilegiul de a-şi depune conţinutul intestinelor sub o biată tufă de trandafiri. Punct. „  Autorul are abilitatea de a transforma, prin povestire, banalul cotidian în scene strălucitoare, evitând uneori, la mustaţă, ternul, neinteresantul. Perspectiva narativă este încredinţată unor personaje, patru la număr, ale căror voci preiau şatefeta relatării pe rând, odată cu începerea fiecărui capitol. Stilul este limpede, direct, specific prozatorilor de meserie, iar construcţia relevă o evidentă inteligenţă artistică. Dan Miron stăpâneşte bine registrul argotic folosit de liceeni şi îmi aminteşte, prin aceasta şi numai prin aceasta, de Ovidiu Verdeş şi Dan Lungu. La pag. 93 găsim şi o mică profesiune de credinţă legată de limbajul operei : „ Dar e vorba de o convenţie literară ca oricare alta. Dacă în secolul optşpe şi chiar nouăşpe personajele vorbeau atât de preţios, că ţi se făcea greaţă, acum vorbesc ca oamenii obişnuiţi ori, ultima modă, ca băieţii de cartier.” Romanul are cursivitate, citindu-se uşor, cu plăcere. Dan Miron face parte dintre acei autori care ştiu că o carte este scrisă pentru a fi citită, reuşind să creeze iluzia vieţii adevărate, adică lucrul cel mai important şi mai greu de realizat pentru un prozator. Titlurile capitolelor – „Sexolita află un secret de familie”, „Sorin îndrăgostit”, „Floriana intră în conflict cu domnul Vomă” etc – au rolul de a crea suspans, ispitindu-l, într-un mod inocent pe cititor. În fine, personajele feminine sunt foarte convingătoare, ceea ce, iarăşi, nu este de ici, de colo.
Când am citit Scândurica şi, pe urmă, am urmărit consideraţiile lui Dan C. Mihăilescu despre carte, nu ştiam că autorul îmi este conjudeţean, funcţionând ca profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Mai are patru romane în manuscris, în mai multe variante, pe care le cizelează continuu. Este un profesionist al scrisului, deloc interesat de recunoaştere ori publicitate, ducând o existenţă discretă, aservită în totalitate actului de a scrie.
De ce nu-i apar, totuşi, cărţile ? De ce destui scriitori de valoare din România rămân în umbră , cvasinecunoscuţi ? Răspunsul e simplu. Ce, noi avem nevoie de scriitori talentaţi ? Avem alte griji. De ce au dezertat, ca şobolanii de pe corăbiile aflate în pericol, Sulă Verde şi Untură Umblătoare ? Se ştie că oamenii aceştia, care n-au niciun merit vizibil, sunt socotiţi mari personalitaţi politice, vântură banii cu lopata, au vile şi maşini luxoase, ducându-şi viaţa la standarde la care un scriitor nici n-ar putea visa. Doar fac parte din nişte partide politice mari ! Din nefericire, la nivel social şi cultural, trăim de azi pe mâine, într-un regim animalier, bătând către Comuna Primitivă. Ignarii au pus mâna pe pârghiile economiei şi ale puterii şi îşi bat joc nu numai de căţeanul obişnuit, ci şi de realizările artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, fiind preocupaţi, până la nebunie, exclusiv de propriul buzunar. Cine are ghioagă şi o turmă de proşti în spate pune mâna pe tot vânatul.
În altă ordine de idei, de ce să mai deplâng lipsa agenţilor literari şi chiar a unei pieţe veritabile de carte, când noi uităm mâine ce am lăudat azi ? Sunt mari autori – am scris despre Ioan Dan Nicolescu - despre care nimeni nu mai suflă nimic.
Malraux inventase noţiunea de muzeu imaginar. „Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.”, notează Ioana Ristea pe blogul său. De ce n-am accepta ideea existenţei  unei biblioteci imaginare, în care să aibă acces toate cărţile semnificative al literelor româneşti ? Un paradis al literaturii. Dar se pare că noi, românii, suntem blestemaţi să nu avem acces acolo şi să nu realizăm lucruri care să dureze, fiindcă n-avem memorie culturală şi ne place prea mult să distrugem.
O speranţă avem, totuşi. Există, printre scriitorii români contemporani, spirite nobile, altruiste, care iubesc mai mult cărţile confraţilor decât pe ale lor. Aşa cum era, pe vremuri, neuitatul critic literar şi prozator Valeriu Cristea. Important este că printre ei găsim şi critici literari de mare valoare, ale căror glasuri se aud puternic şi distinct.

P.S.  Adevărata istorie nu este scrisă de politicieni, care devin personaje comice şi groteşti în desfăşurarea evenimentelor, ci de marii scriitori ai unei epoci. Urmaşii politrucilor de azi se vor bucura cu ghimpi de averile acumulate de străbunii lor, când îi vor vedea pe aceştia în oglinda neiertătoare a timpului.
Dar nici cronicarul nu este fericit să scrie despre nişte monştri ignoranţi şi insaţiabili.