Cronica lui Dumitru Augustin Doman

Şerban Tomşa şi romanul total, romanul-bibliotecă

Şerban Tomşa este, în fond, un optzecist, unul întârziat şi marginal, ca mulţi alţii. A fost coleg de facultate cu membrii Cenaclului de Luni, dar a debutat mai târziu, trăind izolat ca profesor undeva prin Teleorman. Ceea ce nu înseamnă că e mai prejos decât prozatorii consacraţi ai curentului optzecist. Este cel puţin egalul unor/dacă nu peste Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Ioan Groşan, Ştefan Agopian, Petru Cimpoeşu, Nicolae Iliescu etc., abordând o totul altă proză decât cei pomeniţi aici. Pentru mine, romanul Gheţarul de acum patru ani a reprezentat o imensă surpriză, el apărând de nicăieri, neştiind nimic la ora aceea despre autor.

         Nu mai reprezintă o surpriză recentul său roman - Călugărul Negru (Tracus Arte, 2013), nu mai reprezintă o surpriză, pentru că ştiam la ce să mă aştept. Aceeaşi mână sigură construieşte un edificiu epic solid, remarcabil prin personaje, stil, cunoaşterea tuturor secretelor prozei (post)moderne, cum vom vedea pe îndelete mai la vale. Talentul principal al autorului constă în a-şi găsi/cuceri libertatea de a povesti cu totul verosimil în registre diverse: realist, oniric, magic, fantastic, livresc, altfel zis de a face un roman total şi un metaroman, în acelaşi timp. Un eseu „anonim” - Casa Esterei – deschide un evantai de teme şi subiecte ale cărţii.  Odiseea personajului narator Oreste Şerbănescu este una exemplară pentru proza noastră de astăzi. El trăieşte concomitent, pe de o parte, în realitatea noastră postdecembristă plină de marasm, dar şi, pe de altă parte, în lumea fascinantă a viselor, precum şi în atmosfera cărţilor mari. El trăieşte, mai mult, două identităţi, una a lui şi una a lui Oskar Omer. El este „omul modern” a cărui viaţă este, în fond, „o lectură neterminată”.

          Pe urmă, romanul este plin de scene şi întâmplări simbolice a la Eco, a la Borges, care lasă loc la diverse şi savante interpretări, o capcană pe care numai un romancier mare o poate întinde cu falsă candoare deopotrivă criticilor şi cititorilor. Un magazin „al diavolului” vinde „idei, sentimente, scenarii pentru o viaţă mai frumoasă şi mai interesantă”. O statuie dezvăluie secrete stranii locuitorilor oraşului.

         În partea a doua, Oreste naratorul se identifică până la obsesie cu Andrei Vasilievici Kovrin, tragicul personaj al nuvelei Călugărul negru de Cehov, cel urmărit de făptura fantastică a monahului diabolic. Aici se dezvăluie tema dublului, tema romanului lui Tomşa, dezvoltată după marii romancieri ruşi. Romanul dublează nuvela lui Cehov, ca să zic aşa, iar personajul Oreste dublează pe Kovrin, în sensul că trăieşte într-o lume bipolară, reală şi fantastică în acelaşi timp, în cea reală alături de inşi imorali sau banali, în cea fantastică alături de personaje purtând numele unor iluştri scriitori: Mark Twain, Hemingway, Faulkner…, cei care-l trimit la întâlnirea cu călugărul. Iar această confruntare este de fapt întâlnirea cu sine: „Când silueta s-a apropiat, am întins mâinile deasupra capului, pentru a cere îndurare şi lumina a devenit orbitoare. Am închis o secundă ochii, iar când i-am redeschis, spectrul Călugărului se afla deasupra mea. Era chiar chipul meu reflectat într-o oglindă cât cerul”.

         Vorbeam de o carte totală? Ei bine, din ea nu lipseşte un interesant roman poliţist, unul, cum să zic, livresc, unul cum admira Borges la Poe, roman „presărat” ici-acolo în economia romanului propriu-zis. În prima parte a cărţii lui Tomşa se petrece o serie de crime ciudate: un profesor de sport este înjunghiat în inimă cu o limbă de ceas de perete, iar la locul crimei e găsit un bilet cu mesajul „ceasul avea o singură limbă”, fiind semnat Rodion Romanovici Raskolnikov. Apoi, un sculptor este ucis în propriul atelier cu un ceas greu de piatră, o sculptură de-a sa, iar biletul de la locul crimei spune: „peretele avea un singur ceas” semnat tot Rakolnikov. La câteva zile este ucis un medic ginecolog strivindu-i-se capul de pereţi. Mesajul? „Încăperea avea un singur perete” era semnat desigur Raskolnikov. Imediat după acesta, un boschetar este găsit mort în adăpostul său, aparenta cauză fiind un accident cu o butelie de aragaz uitată deschisă. Dar biletul de lângă el: „casa avea o singură încăpere” e semnat Raskolnikov… Un director de bibliotecă este otrăvit într-o noapte în propria-i locuinţă, biletul de masă conţinând mesajul „Oraşul avea o singură casă”, semnătura fiind a eroului din Crimă şi pedeapsă, desigur. „Organele” fac o anchetă, fără nici un fel de rezultate. Soluţia se află la începutul părţii a doua a cărţii: „Şirul de asasinate urma, în ordine inversă, versurile unui poem de Gellu Naum:

Crusta

Oraşul avea o singură casă

Casa avea o singură încăpere

Încăperea avea un singur perete

Peretele avea un singur ceas

Ceasul avea o singură limbă…”

Aşadar, Şerban Tomşa creează o mare galerie de personaje pe care apoi le decimează prin metoda uciderii după versurile unui poem de Gellu Naum.

         La prima vedere/lectură eşti tentat să conchizi că romanul Călugărul Negru al lui Şerban Tomşa este important prin galeria de personaje insolite, unele, profunde, altele, toate de-o anume complexitate, fiecare jucând roluri unice în economia naraţiunii. Ei bine, nediminuând deloc locul şi rolul personajelor, romanul mi se pare de tot important mai curând prin deschiderea unui evantai de simboluri şi parabole care necesită în definitiv o analiză separată.
(cronică apărută în revista "Argeş" nr. 8/august 2013)

P.S. Suntem datori cărţilor noastre cu tăcerea. Cu alte cuvinte, un scriitor nu trebuie să comenteze în niciun fel părerile criticilor despre el. Tootuşi, voi spune că am aşteptat cu sufletul la gură cronica lui Dumitru Augustin Doman, un nume mare în literatura de azi, un scriitor pe care nu-l cunosc personal şi un barometru literar sigur. Mulţumesc, Dumitru Augustin Doman ! ( Ş. T. )