Un interviu pentru revista "SUD"

   

        Fostul meu profesor istorie şi director din liceu, Constantin Bărbuţă, mi-a făcut onoarea de a-mi lua, în această vară, un interviu pentru revista SUD. Cum mai spuneam şi cu alt prilej, Domnia Sa este incredibil de tânăr –mă simt eu mai bătrân, deşi între noi e o diferenţă de cincisprezece ani -, plin de elanuri intelectuale, pasionat de istorie şi de literatură. E un cititor entuziast, conectat la realităţile culturale ale României de azi.

        
"Profesorul şi scriitorul Şerban Tomşa  face parte din categoria intelectualilor de rasă, rara avis, caracterizaţi prin dăruire, talent, iubire şi ataşament faţă de cărţi şi de meseria de dascăl.  El este apreciat de elevi, respectat de părinţi şi colegi de breaslă, deopotrivă pentru activitatea sa şi pentru rezultatele obţinute, cât şi pentru comportamentul în comunitate. Recent, Şerban Tomşa a publicat un nou roman – Călugărul negru, Editura Tracus Arte, 2013 -, al patrulea în ultimul deceniu, la fel de bine primit de cititori şi de obştea sciitoricească al cărei membru este. Este un prilej pentru redacţia revistei Sud de a-i lua un interviu menit a înlesni mai buna cunoaştere a unei personalităţi autentice, discrete, care trăieşte, munceşte şi creează acolo unde a făcut primii paşi în viaţă, în comuna Gratia, judeţul Teleorman, foarte aproape de Siliştea Moromeţilor."( Constantin Bărbuţă )

„Bolintinul este oraşul cu cel mai sonor cer din lume”

Constantin Bărbuţă.: Mărturisesc, stimate coleg Şerban Tomşa, că acest interviu, pe care mi-l acordaţi cu amabilitate sub umbrarul din curtea casei, are, între altele, are o motivare mai vrche. Vă cunosc de când eraţi elev al Liceului din Bolintin Vale, acum mai bine de patru decenii. Vă rog să împărtăşiţi, pentru cititorii revistei Sud, reperele puţin cunoscute ale biografiei dumneavoastră, neutând să vă referiţi la debutul literar.

Şerban Tomşa :    Sigur, sigur, domnule Constantin Bărbuţă. Aţi fost profesorul meu de istorie în liceu, dascălul meu favorit, dacă pot spune aşa. Ţin minte că lecţiile dumneavoastră îmi plăceau cel mai mult, alături de orele de română ţinute de neuitata mea dirigintă, doamna Ani Şerban. Aveaţi un entuziasm intelectual, o generozitate spirituală care ni s-a transmis şi nouă elevilor. Se pare că aprecierea era reciprocă. La lucrări scrie îmi puneaţi nu 10, ci „F. F. Bine „ ! Pe urmă aţi fost directorul meu. Ţin minte că atunci când publicam poeme în Luceafărul, cumpăraţi revista, citeaţi producţiile mele, apoi mă chemaţi în cabinetul dumneavoastră, la discuţii. Eram tare mândru de statutul meu, de poet al liceului.Ne-ar lua prea mult spaţiu să luăm în discuţie toate reperele importante ale biografiei mele. Poate când îmi voi scrie memoriile... Să ne limităm la ideea de formare şi la apropierea de cărţi. În satul meu citeam cărţile în spaţii privilegiate : prin luminişurile lizierelor de salcâmi, culcat printre flori de lavandă pe care se puneau fluturi şi albine şi prin cimitirul care era năpădit de tufe de liliac şi de stânjenei violeţi. Devii cititor pasionat numai dacă ai norocul să găseşti încă din copilărie o carte care să-ţi dezvăluie magia literaturii. O poartă de intrare. Pentru mine, o asemenea operă a fost Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Pe atunci nu terminat o carte dacă nu găseam alta cel puţin la fel de interesantă. Îmi era teamă de realitate şi preferam spaţiul ocrotitor al capodoperelor. În Bolintin am descoperit biblioteca locală, gestionată atunci de doamna profesoară Ioana Şandru. Acolo i-am descoperit pe Faulkner, Hemingway, Dostoievski, Cehov. Stăteam în gazdă la un bătrân din centru – Ghiţă Cristea se numea – în spatele ceasornicăriei, într-o cameră care dădea direct afară. Nu prea aveam ce să mănânc – drumul la cantina liceului îmi lua prea mult timp -, iar în dimineţile de iarnă spărgeam gheaţa din găleata cu apă pentru a mă putea spăla pe ochi. Bolintinul era un loc special şi aşa va rămâne toată viaţa în inima mea. Când ploua, mă desfătau grozav tunetele şi pot spune şi acum că Bolintinul este oraşul cu cel mai sonor cer din lume. Lângă biserică, în partea dinspre Şcoala Gimnazială, era un chioşc de ziare de unde cumpăram România literară şi Luceafărul. Vânzătoare era o doamnă brunetă, drăguţă, zâmbitoare. Erau colegii, era fata de care mă îndrăgostisem – se numea Mariana Ungureanu – şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul. ( Abia acum i-am descoperit pe copiii ei, pe Facebook. ) Eram prieten cu Alexandru Borţan ( ajuns căpitan de vas ), Pavel Staicu, Mihaela şi Nadia Dumitriu, pe atunci eleve de gimnaziu. ( Astăzi, Mihaela este profesoară la liceul din localitate. )Erau profesorii, intelectuali veritabili, care citeau şi se documentau temeinic în legătură cu ceea ce predau la clasă. La cenaclu i-am cunoscut pe soţii Ioana şi Neculai Şandru, oameni de o rară căldură sufletească, altruişti cu adolescenţii, profesori cu vocaţie de mentori.

Atunci, în 1974, am debutat în Luceafărul, cu poezia Eu iubesc trandafirii. Semnam George Vlăsceanu. Şi tot în Bolintin, în acelaşi an, pe scena căminului cultural, mi s-a înmânat Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Dimitrie Bolintineanu”. Preşedintele juriului a fost poetul Florin Mugur care a declarat că nu va semna nimic dacă nu voi fi premiat.Ulterior m-a îndemnat să-l caut şi să scriu un roman, pentru a-l tipări la Cartea Românească. A fost un tren pe care l-am pierdut.

"Educaţia se face acasă, în proporţie de peste 90%"

Constantin Bărbuţă : După absolvirea liceului – secţia umană – şi a Facultăţii de filologie, Universitatea din Bucureşti, aţi revenit ca profesor de limba şi literatura română în satul natal, unde funcţionaţi şi în prezent. Sunteţi pe deplin îndreptăţit să faceţi o retrospectivă şi o paralelă, cu „lumini şi umbre”, asupra evoluţiei procesului de educaţie, înainte şi după evenimentele din 1989, cu referire la mediul rural.

  
Şerban Tomşa :Mai întâi, vreau să fac o precizare. Educaţia se face acasă, în proporţie de peste 90%. La şcoală, copilul este iniţiat în diferite domenii, iar comportamentul său suferă o cizelare benefică. Cine nu are, din familie, un minimum de deprinderi ţinând de o conduită civilizată merge degeaba la şcoală. Să revenim... Înainte de ‘89 a fost o vreme întunecată din toate punctele de vedere. Ştiţi foarte bine cât de greu o duceam. Dar nici atunci intelectuali nu erau târăţi în mocirlă şi condamnaţi la o foame crâncenă, cum sunt acum. Ştiutorul de carte era respectat de toată lumea, cu excepţia celor care aveau funcţii de răspundere pe linie de partid. Aveam elevi buni, obţineam premii la olimpiadele şcolare şi mă bucuram de recunoştinţa oamenilor care erau mândri că odraslele lor mă au profesor. Îmi consumau însă mult timp şedinţele dese, nesfârşite. Unele durau peste cinci ore şi plecam acasă aproape de miezul nopţii, când curentul electric era deja luat. Erau activităţi pionereşti, create artificial, festivităţi, serbări, Cântarea României, învăţământ politico-ideologic ( instructorii de atunci sunt directori şi azi  ! ), pregătire pentru apărarea patriei, schimburi de experienţă, practică productivă etc, care ne consumau restul de energie rămasă. Elevii erau însă interesaţi de carte şi obţineam performanţe extraordinare. Singurul neajuns era constrângerea simţită tot mai mult ca un act exterior procesului didactic. Părinţii aveau şi ei o atitudine pozitivă faţă de şcoală şi rezultatele nu întârziau să apară. Totuşi, nu era deloc bine. După 1989, vrând să facem reformă, miniştrii noştri au aruncat şi copilul, odată cu apa din copaie. S-a dus de râpă şi ceea ce era bun. Elevii nu mai au nicio motivaţie să înveţe, părinţii aleargă înnebuniţi după o bucată de pâine, pentru a spuravieţui, nemaiavând timp pentru copii. Cei mici îşi manipulează „babacii”, prin informaţii distorsionate, ba chiar şi unii dacăli au luat-o pe arătură. Cu câţiva ani în urmă, când îi arătam unui prieten că am cele mai bune rezultate şi că ar trebui să primesc salariu de merit, omul mi-a dat o replică năucitoare : „Să ştii că astăzi, în şcoală, nu se mai pune accentul pe învăţătură ! „Profesorii nu mai sunt nici ei motivaţi, fiindcă nu sunt plătiţi. Ştiţi cât primeşte un profesor care a publicat mai multe cărţi în specialitate ? Un punct !  Din fericire, de câţiva ani am o directoare tânără, competentă, civilizată, un caracter deosebit, lucru atât de rar în zilele noastre. E şi ăsta un noroc.

"Radu Aldulescu a reuşit, de unul singur, să întoarcă romanul românesc la sursele sale originare" 

Constantin Bărbuţă : În primele două decenii după debutul la catedră, aţi avut o prezenţă sporadică şi simbolică în plan literar, cu eseuri, articole critice, colaborări la eviste de cultură. În 2003 aţi „explodat” cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat de de alte trei romane, din trei în trei ani. Cărţile v-au adus notorietate şi, într-un anumit fel, o nouă identitate : Şerban Tomşa. Ce reprezintă, aşadar, deceniul 2003-2013 pentru creaţia scriitorului deja consacrat şi, nu în ultimul rând, de ce aţi publicat atât de târziu ?

Şerban Tomşa : Întrebările dumneavoastră solicită răspunsuri ample. S-o luăm cu răbdare, încercând să fim cât mai la obiect. Am debutat, cum spuneam, în 1984, la optsprezece ani. În facultate i-am cunoscut pe Ion Stratan, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu, Călin Mihăilescu,  Romulus Bucur, Doru Mareş, Bogdan Ghiu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu. Începusem să public prin revistele studenţeşti poeme şi eseuri, îmi făceam mâna, mă împrietenisem cu Ion Stratan, care avea darul de a crea emulaţie în jurul său, frecventam Cenaclul de Luni ( îl admiram foarte mult pe Nicolae Manolescu, în care vedeam un Sartre autohton ), mă pregăteam să explodez, cum spuneţi dumneavoastră, când mi s-a întâmplat un lucru ciudat. Am fost avertizat de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii cu străinii. Ce făceam, de fapt ? Jucam fotbal cu nişte cubanezi şi urmăream meciurile de fotbal la un televizor Sport al unor unguri. Femeia, foarte îngrijorată, a vrut să mă prevină. Deja simţisem că se întâmplă ceva straniu în jurul meu. Noaptea mă urmăreau, prin oraş, nişte maşini negre, iar într-un rând una a urcat pe trotuar după mine, speriindu-l rău pe un amic care nu s-a mai oprit din fugă până la cămin. Într-o berărie, la Kogălniceanu, un ins dubios, beat mort, voia să-mi zică ceva, dar era prea băut şi nu ştia cum să procedeze. Eram mai naiv decât Fabricio del Dongo, dar la fel de curajos ca şi eroul lui Stendhal. Cealaltă secretară, turnătoare, a reclamat-o pe prima că previne studenţii etc., fără să ştia că doamna binevoitoare avea spate puternic. Urmarea ? Turnătoarea a intrat în puşcărie, fiindcă îşi însuşise nişte burse şi semnase în locul studenţilor, iar eu mi-am simţit capul dintr-o dată gol şi străbătut de fulgere de durere. Mi s-au inflamat încheieturile craniului, aveam temperatură şi timp de nouă luni nu prea am ştiut ce e cu mine. Medicii de la Spitalul Studenţesc dădeau din umeri şi îmi prescriau Ampicilină – cred că am luat o tonă – şi îmi făceau Penicilină injectabilă. Mă făcuseră ciur. Am stat vreo opt luni în spital şi am dat două sesiuni năuc. Nici azi nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Noroc că un student, internat şi elcu mine, mi-a dat ideea de a folosi Propolis de albine. Am mestecat, o vară întreagă, vreo trei kilograme de Propolis brut ( pe atunci era ieftin şi se găsea la piaţă ) şimi-am revenit puţin, însă am rămas cu sechele. E inutil să spun că renunţasem la scris şi că m-am dedicat ulterior meseriei de dascăl. Ca profesor, făceam ore între patru şi şase ore, săptămânal, neplătite, aveam program de pregătire suplimentară cu toate clasele şi suportam mizeriile făcute de un director care se gândea numai la scaunul şi la buzunarul său. Abia când am descoprit primele romane ale lui Radu Aldulescu – cu care mai târziu m-am împrietenit – mi-am dat seama că literatura noastră se poate înnoi. Romanul ajunsese la o anemiere epică fără precedent, iar Radu Aldulescu a reuşit performanţa de a întoarce această specie literară, de unul singur, la sursele sale originare : viaţa adevărată, cu resorturi psihologice şi sociale.  ( Să nu uit : meritul criticii literare este că a omologat acţiunea culturală a lui Radu Aldulescu.) Şi m-am reapucat de scris. Dar nu mi-a fost uşor. Dacă nu-ţi întinde mâna cineva şi nu te iau în serios oamenii de valoare eşti pierdut. Ei, bine, eu am avut o şansă bună. După depresia violentă din 2006, care m-a dus până în pragul morţii, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista Litere. Mădălina Ghiu m-a publicat la Cartea Românească, Radu Aldulescu m-a comparat cu Kafka ( „ un Kafka autohton” m-a numit romancierul, dar, din nefericire, cronica sa,  din Luceafărul, a fost înjumătăţit de redactorul-şef ), iar Horia Gârbea mi-a acordat un sprijin decisiv pentru primirea în Uniunea Scriitorilor. Al. Cistelecan a cris o cronică superprofesionistă la Biblioteca lui Noe. Tudor Cristea, Valeria Manta Tăicuţu şi Ana Dobre au scris despre toate cărţile mele. În România literară a mai scris un tânăr misterios, Emil Măgură, o recenzie impresionantă prin inteligenţă şi competenţă. Ce s-o fi ales de el ? Va fi fost psedonimul vreunui cunosct critic de azi ? Nu-l uit nici pe George Geacăr, care s-a pronunţat cu multă simpatie despre primul meu op. Cred că a fost prima cronică apărută despre mine. Până să moară în condiţii mai mult decât suspecte, Ion Stratan mi-a fost cel mai bun prieten, oferindu-mi sprijin moral, chiar dacă locuiam departe unul de celălat şi vorbeam numai la telefon. De asemenea, Stan V. Cristea, teleormăneanul meu emblematic, mare cărturar şi mare caracter, mă ajută şi îmi este mereu alături, ocrotind-mă şi veghind asupra mea. Am avut norocul ca primul roman, Biblioteca lui Noe, 2003,  să beneficieze de trei recenzii în România literară. Două dintre acestea îi apaţineau lui Constantin Ţoiu. În 2006, mi-a apărut al doilea op, dar am trecut prin momente de coşmar, datorită depresiei. În fine, Gheţarul, Editura Cartea Românească 2009,  mi-a adus consacrarea şi a fost un argument decisiv pentru intrarea în USR. Ultimul roman, Călugărul negru, tocmai a apărut la Tracus Arte, unde am avut bucuria de a colabora cu strălucitul poet Teodor Dună. Deceniul 2013-2013 a reprezentat revenirea la prima mea dragoste, literatura şi dobândirea statutului de scriitor.

Lumea ficţională unui romancier începe să se constituie cu anumite scene trăite în copilărie. Aceea este uşa de acces către propria identitate. Sunt de părere că fiecare scriitor trebuie să aibă  o amprentă stilistică a lui, o viziune proprie, uşor de recunoscut

Constantin Bărbuţă. : Iubitorii deliteratură vor fi încântaţi să afle, din sursă directă, multe indicii definitorii privind stilul, zona de inspiraţie, personajele cu nume ciudate, hazlii – prin asocieri cu figuri celebre sau prin referiri la evenimente istorice cunoscute -, care să-i conducă la timpul şi spaţiul lumii evocate în romanele dumneavoatră.

Şerban Tomşa : Cu mai mulţi ani în urmă, Gabriel Gafiţa a publicat un roman cu cheie, Iarna e o altă ţară. S-au recunoscut în text o mulţime de oameni de litere şi profesori universitari. Cel mai tăvălit a ieşit un asistent universitar pe care l-am avut în facultate, căruia i se descria, în carte, nunta cu o fostă studentă a lui. Era mereu întrebat : „ Cum e, dom profesor, cu romanul ăla ? „ „ Ce să fie, dragă ? Nu-i nimic. Realitatea e una, ficţiunea e alta. Nu se încurcă între ele.” Răspunsul profesorului era inteligent şi de bun-simţ. MarinPreda şi Sorin Stoica au avut însă mari necazuri cu consătenii lor, pe care i-au „prins” în povestirile şi în romanele lor. Am păţit-o şi eu.  Nişte foşti prieteni – mi-e jenă să vă spun ce profesie au ! - au umblat din casă în casă cu cărţile mele în mână, arătându-le cetăţenilor : „ Aici râde de tine, aici îl ponegreşte pe Gheorghe că bea, dincolo îşi bate joc de Ilie, că umblă după femei şi fură.” Zadarnic le-am explicat că literatura nu râde de nimeni şi nu „critică” defectele oamenilor.  Au încercat din răsputeri să-mi facă duşmani, să mă discrediteze, să mă izoleze, dar pe termen lung demersul lor s-a dovedit a fi comic.

Să vă dau un exemplu. Într-unul dintre romanele mele există un personaj episodic, Cabinetu Unu. Patru cititori oneşti, proveniţi din medii sociale şi zone geografice variate, au identificat, în el, persoane diferite : un preşedinte de cooperaţie, un secretar de partid, un primar şi un inspector financiar. Fiecare cetăţean recunoscut în volum este duşmanul celui care l-a semnalat. S-au găsit binevoitori care i-au înştiinţat pe oameni că i-am încondeiat în cartea mea. Două presupuse modele  s-au bucurat că i-am băgat în poveste, unul s-a prefăcut indiferent, iar ultimul s-a supărat rău. Personajul meu ţine de pură închipuire, dar unii citesc ficţiunile ca pe ziare. Cea mai uimitoare confuzie a făcut-o un prieten care mă cunoaşte bine. Şi atunci mă întreb cui îi mai servesc proiectele estetice.

 Lumea ficţională unui romancier începe să se constituie cu anumite scene trăite în copilărie. Aceea este uşa de acces către propria identitate. Apoi vine restul. Eu am pus situaţia politică de la noi într-un context absurd, urmărind nu să satirizez pe cineva sau ceva, ci să obţin efecte estetice. Gazetăria are menirea să îndrepte lucrurile în societate – deşi văd că, prin etalarea prostiei agresive, mai mult le strică -, iar opera literară este sortită să încânte prin umor şi prin frumuseţe. Deşi mulţi se recunosc în romanele mele, personajele mele sunt imaginare în proporţie de 99%. Numele lor sunt, de asemenea,  inventate. În ceea ce priveşte stilul, lucrurile sunt ceva mai complicate. Sunt de părere că fiecare scriitor trebuie să aibă  o amprentă stilistică a lui, o viziune proprie, uşor de recunoscut. Un scriitor din provincie mi-a mărturisit că a fost şocat de Maimuţe în haremul nopţi ( 2006 ). Mi-a zis că va da cartea şi soţiei sale să o citească, dar că va fi nevoie să o pregătescă sufleteşte. O împrumutase şi unui critic, care s-a interesat cum arăt, cum mă comport şi...dacă sunt sănătos la cap. E, după reacţiile astea, am presupus că sunt destul de original şi m-am bucurat foarte mult.

 Constantin Bărbuţă : Veţi menţine consecvenţa de a publica un roman la fiecare trei ani ? Dacă da, întrezărim că al cincilea roman semnat de Şerban Tomşa va apărea în anul 2016, când autorul va împlini 60 de ani. V-aţi gândit la titlu şi cui va fi dedicat ?

Şerban Tomşa : Peste trei ani voi împlini.... ? Glumiţi ! Simt că nu m-am schimbat cu nimic încă de pe vremea studenţiei. Vorbind serios, aici, unde trăiesc, departe de viaţa literară, nu am suficient timp pentru scris şi citit. O fac printre picături. Dacă nu m-aş duce la şcoală zilnic, pe un salariu de nimic, dacă n-aş munci în grădină şi dacă n-aş avea alte atâtea lucruri de făcut, aş scrie mai mult şi mai bine. De obicei, scriu un roman într-un an. Apoi îl pun la dospit. În sfârşit, trec la modificări. De pildă, sunt nemulţumit de Gheţarul, unde acţiunea se petrece simultan în trecut, prezent şi viitor. La o nouă ediţie, îl voi revizui serios. Redactorul volumului s-a mărginit să taie cuvintele care încep cu „p” şi „c”, răpind textului farmecul oral iniţial.  Aş modifica toate romanele mele, cu excepţia Călugărului Negru. Viitorul roman ? E scris pe jumătate, are un titlu frumos, dar nu vi-l dezvălui acum. Îi va fi dedicat tot fiicei mele, Nicolle Daliss. Toate cărţile mele îi sunt dedicate ei. Deocamdată pregătesc un volum de povestiri al cărui nucleu va fi o nuvelă pseudoistorică, scrisă cât se poate de modern. Să văd spre ce editură mă voi orienta.

"Aş fi vrut să semăn cu Faulkner, Knut Hamsun sau Ştefan Bănulescu.”

Constantin Bărbuţă : Ce roman, dintre cele scrise de dumneavoastră, vă place cel mai mult ?

Şerban Tomşa : Îmi îndrăgesc cărţile aşa cum îşi iubesc musulmanii nevestele : ultima îmi place cel mai mult. Apoi penultima. Şi tot aşa. Cea mai încărcată de aşteptări este însă opera la care încă lucrez.

Constantin Bărbuţă : Modele ? Scriitori preferaţi ?

Şerban Tomşa : Aş fi vrut să semăn cu Faulkner, Knut Hamsun sau Ştefan Bănulescu, dar am ajuns vecin cu Bulgakov, Gogol şi Mircea Eliade. Fireşte, păstrându-ne lungul nasului. Îmi plac mai mulţi poeţi, prozatori şi critici - îi consider scriitori şi pe aceştia -, dar făcusem o lungă listă care avea două dezavantaje. Primul, că îmi dădeam seama că am uitat de fiecare dată pe câte cineva. Altul, că nu încăpea în spaţiul pe care îl avem la dispoziţie. 

"Mă consider, din punct de vedere spiritual, un fiu al Bolintinului „

Constantin Bărbuţă : Vă mulţumesc în numele redacţiei şi cititorilor revistei Sud, rugându-vă să le adresaţi câteva cuvinte în încheiere.

Şerban Tomşa : În primul rând, îi asigur pe cititorii revistei Sud că mă consider, din punct de vedere spiritual,  un fiu al Bolintinului. Acolo m-am format, acolo m-am îndrăgostit fără speranţă, acolo am primit primul mare premiu literar, acolo am amintiri de neuitat. Tot când trăiam şi învăţam în Bolintin, am debutat în literatură. De altminteri, localitatea mea şi Bolintinul fac parte din fostul judeţ Vlaşca. Suntem vlăsceni, facem parte din aceeaşi familie.

      În al doilea rând, îi asigur pe prietenii dumneavoastră că lectura cărţilor îi face pe oameni mai buni şi mai generoşi. Îi sfătuiesc să citească revista Sud în formatul actual, fiindcă înţeleg că noul redactor-şef, reputatul istoric Vasile Grigorescu, doreşte să promoveze în forţă valoarile culturale contemporane şi să canalizeze, prin Sud, toate energiile intelectuale care se manifestă în vechea şi eterna noastră Valahie. Îi doresc succes şi Domniei Sale !