Lecţiile primite de Rastignac sau despre teatralitatea lui Balzac

         Recitirea romanului Le père Goriot de Balzac a fost o plăcută surpriză. Recitisem înainte Mănăstirea din Parma şi Educaţie sentimentală şi am avut astfel prilejul de a-l compara pe Balzac cu doi dintre iluştrii săi compatrioţi, Stendhal şi Flaubert. Cu primul a trăit aproape în aceeaşi perioadă, iar al doilea avea 29 de ani - în 1850 -  când autorul Comediei umane a închis pentru totdeauna ochii.
Balzac îşi pune în bătaie tunurile epice în mod sistematic, aproape didactic. Descrie mai întâi cartierul în care funcţionează pensiunea doamnei Vauquer, apoi prezintă faţada casei, curtea, grădina, interioarele şi, în sfârşit, introduce în scenă, unul câte unul, personajele. Deseori, în cursul naraţiunii, arată că ştie ce gândesc simultan toate personajele implicate într-o scenă şi la caracterizează direct, precum Nicolae Filimon, folosind adjective tari. Alteori comentează şi face aprecieri în legătură cu deciziile luate de eroii săi. Noroc că aceste consideraţii sunt la limita suportabilului şi nu abundă ca în Delirul lui Preda, de exemplu. Sunt aspecte care nouă, azi, ni se par naivităţi. Infinit mai abil este, la acest capitol, Flaubert.
        Ca şi Stendhal, autorul lui Le père Goriot  este un fin psiholog, cu intuiţii fine. Surprinde, de pildă, foarte bine firile meschine, ipocrite, care n-au încredere în oamenii apropiaţi, dar, încercând să-i impresioneze pe noii veniţi, ajung victimele acestora. Balzac are o teorie bine cristalizată despre societate, exprimată fie de narator, fie de personaje. E un scriitor tezist, demonstrativ, care îşi dramatizează ideile. Interesante sunt, sub acest aspect, lecţiile primite de Rastignac. Prima este un fel de educaţie sentimentală, un cod de bune maniere şi vine din partea  vicontesei de  Beauséant, verişoara sa. E amară, lucidă şi are ca temă parvenirea prin intermediul femeilor. A doua, ţinută de Vautrin, este dură, cinică, adâncind ideile doamnei de Beauséant în direcţia reuşitei prin intermediul banilor. Ocnaşul - personaj cu aură mitologică, desprins parcă din Mizerabilii lui Hugo, roman care va apărea cu aproape treizeci de ani mai târziu ! - demontează, pentru Rastignac, resorturile psihologice şi economice ale epocii, arătând că societatea este o cocină murdară, populată de monştri. În fine, ultima învăţătură o culege Rastignac din gura lui Goriot, personaj tragic, adevărat simbol al Tatălui iubitor. Este o lecţie patetică, a iubirii paterne înşelate. Personajele menţionate ţin discursuri, etalează elocvenţă, au o anumită retorică, exact ca în monologurile rostite în piesele de teatru. 
         Cu toate acestea, continuum-ul romanesc despre care vorbesc criticii este, la Balzac, mai consistent decât la Flaubert, care pare a scrie fără intrigă. Balzac este mai scenic decât la Stendhal, un adevărat biograf al propriilor personaje şi maestru al conflictelor interioare. Autorul lui Lucien Leuwen stăpâneşte tehnica omisiunii, sărind uneori peste mulţi ani din viaţa personajelor, în vreme ce la Balzac, coerenţa epică este covârşitoare. Acesta din urmă face parte dintre scriitorii a căror artă literară este accesibilă cititorilor din toate straturile sociale. Este un autor universal.
         Lumea descrisă de el pare a fi cea din zilele noastre.  Nu poţi răzbate sus decât "prin strălucirea geniului " ori prin "iscusinţa corupţiei" : " Cinstea nu serveşte la nimic.Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defaime, pentru că geniul ia ce i se cuvine şi nu împarte cu nimeni ; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în faţa lui ; pe scurt, îl adora în genunchi dacă n-au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare ; corupţia este în floare. Corupţia este astfel arma mediocrităţii care se revarsă din belşug şi pretutindeni îi vei simţi ascuţişul....De aceea omul cinstit este inamicul tuturor. " Francezul parcă ar scrie despre România acestui început de mileniu, cu deosebirea că mediocrii au reuşit, la noi, să înăbuşe şi majoritatea talentelor de orice fel. Performanţă sinucigaşă pentru un popor.