Cronica Valeriei Manta Tăicuţu

Valeria Manta Tăicuţu

Şerban Tomşa: „Călugărul negru”

Muridava, oraşul dobrogean în care se desfăşoară acţiunea recentului roman al lui Şerban Tomşa, este un cronotop, o proiecţie a unei ciudate „cetăţi ideale”, unde singura lege pare a fi „fă ce-ţi place”. Şi locuitorii exact asta fac, comportându-se firesc şi previzibil în lumea pe dos în care trăiesc: beau în neştire, mănâncă până dau pe dinafară, se împerechează frenetic şi a doua zi o iau de la capăt. Morţi suspecte/asasinate, violuri, pierderi de identitate, clone la tot pasul şi o umanitate care şi-a pierdut simţul orientării şi al demnităţii transformă în distopie ceea ce, în viziunea conducătorilor societăţii secrete „Casa Estherei”, ar fi trebuit să fie o utopie.

Oreste, tânărul care se întoarce în cetate pentru a găsi răspunsuri/rezolvări la problemele lui existenţiale, îşi pierde nu numai identitatea, ci şi esenţa: la un moment dat, el devine un simplu cuvânt într-un text pe care-l scrie/ îl citeşte. Această pierdere, departe de a fi tragică, este tratată cu umor, întrucât, pe urmele lui Bulgakov sau ale lui Ilf şi Petrov, autorul, cu complicitatea cititorului, ia în râs nu numai viaţa, ci şi literatura. Tot ce se întâmplă în Muridava, începând cu ficţiunile lui Teodorescu-Ţepeş, cu „lecturile” erotice ale Tehurei, cu dezmăţul din vila lui Sevghin şi terminând cu pantagruelicele chefuri de la „Sărbătoarea călăului” stă sub semnul unei ironii pe care cititorul o poate regăsi, eventual, la Raymond Queneau (v „Sfântu` Aşteaptă”). Aceeaşi umanitatea larvară, aceeaşi lipsă de idealuri „nobile”, aceeaşi complacere în eşec şi desfrânare. Nimeni nu pare a vedea mai departe de propria stare de bine porcească: Liviu Birtaşu-Atilla sodomizează păpuşi gonflabile sub ochii angajatei tânjind după favoruri sexuale, Tehura „vindecă” beteşugurile bărbaţilor prin lecturi în pat, elita cetăţii se droghează şi-şi petrece vremea în vila lui Sevghin, acolo unde, aparent, orice lege morală este abolită etc. Singur arheologul Erhan pare a avea un ideal – el ţine neapărat să descopere un tezaur dac, roman sau măcar grecesc, pentru a înnobila cetatea în care trăieşte -, numai că împrejurări oculte, un ghinion inexplicabil şi moştenirea „mongolă” a locurilor, plus propria stare permanentă de ebrietate îl împiedică.

 Oreste pare – deşi nu este – singurul locuitor normal al cetăţii. El nu are apetitul sexual, înclinaţia spre băutură şi mâncare ori pofta de bani a celorlalţi. Când realitatea devine insuportabilă, se ascunde într-un şifonier pe care-l cară de ani de zile după el, în rest e curat, fără vicii, poate prea timid şi bântuit de fantasme, dar inofensiv şi chiar plăcut vederii, lucru remarcat atât de femeile cetăţii, care au grijă să nu rămână prea mult singur, cât şi de prietenii care seamănă izbitor cu craii de Curtea-veche mateini. Cetatea se dovedeşte un talmeş-balmeş de ficţiune şi nebunie, de fantasme livreşti (autori – Dostoievski, Cehov, Gogol, Bulgakov, Mark Twain ş.a., dar şi personaje: Raskolnikov, Nastasia Filipovna etc.) şi mituri locale (ochii lui Allah, călăreţii mongoli, iepuroiul care violează fetişcane şi muieri în toată legea, comorile care apar şi dispar etc.). Viaţa e, de fapt, un carnaval dezmăţat, la care locuitorii din Muridava participă cu frenezie, în costume potrivite cu viciile pe care fiecare simte nevoia să le exhibeze. La „Sărbătoarea călăului”, condamnate sunt calităţile, bunul-simţ, demnitatea; judecătorii, aleşi dintre cei mai beţivi şi mai depravaţi oameni ai cetăţii, au obligaţia să-l urce pe eşafod pe cel care, prin comportament moral, îi ofensează pe cei perverşi.

Nimerit în această lume pe dos, Oreste, modestul muzeograf, îşi pierde treptat identitatea. Întâi este confundat cu Oskar Omer, fiul unui bogătaş tătar decedat, este adoptat de familia acestuia şi de prietenii de familie (Erhan, Haraminu şi Pitic), are parte de situaţii comice şi dramatice din cauza schimbării de identitate şi sfârşeşte prin a fi ucis (de fapt nu el, ci clona, dublul său!) şi a dobândi o nouă identitate: Călugărul negru, personaj de-al lui Cehov, dar şi element-cheie în romanul lui Şerban Tomşa. Pergamentul pe care naratorul-personaj îl primeşte în dar reprezintă o „carte a memoriei”, dar şi „o dezlegare pentru a te juca în voie cu vorbele şi a le aşterne pe hârtie. De a alege fiinţele care trebuie să apară în Cartea Vieţii sau să fie şterse din aceasta. Practic, un act prin care ţi se dă dreptul de a scrie cu fapte şi oameni adevăraţi” (pag. 266).

De ce trebuie citită cartea lui Şerban Tomşa? În primul rând, pentru că este bine scrisă. Avem de-a face cu opera unui prozator de prima mână, cultivat, care are ceva de spus şi o face cu talent.

 P.S. 1 Prin bunăvoinţa poetei, prozatoarei şi criticului literar Valeria Manta Tăicuţu, am reuşit să reproduc cronica pe care a scris-o despre mine în Spaţii culturale, nr. 29. Îi mulţumesc, încă o dată, acestei scriitoare importante - pe care n-o cunosc decât din scris - pentru atenţia pe care a acordat-o, de-a lungul timpului, cărţilor mele şi pentru inteligenţa şi talentul de care face risipă în comentariile cu pricina.

           2. În Luceafărul de dimineaţă nr. 8, sub titlul Cartea lunii, vor apărea cronicile Andreei Hedeş şi Cameliei Săpoiu. Încă n-am văzut textele ( al Cameliei Săpoiu a apărut pe blog, dar se pare că între timp a suferit modificări ). Le mulţumesc foarte mult celor două scriitoare.