duminică, 24 august 2014

Cărțile despre care ți-e frică să scrii

      În prima tinerețe, un amic fusese poftit de cineva la masă. Văzând cine erau invitații și ce discutau ei, el a preferat să se dea țăran neaoș, pitoresc, din bardă, scoțând din când în când câte o scurtă propoziție, însoțită de exclamații potrivite cu împrejurarea și rostite cu un apăsat accent maramureșean. Ca să nu se facă de râs, a tot făcut pe prostul, pe fondul conversațiilor elevate, aproape inaccesibile minții sale, întreținute de musafiri. Când a fost adus peștele, prietenul meu a mărturisit face alergie dacă mănâncă așa ceva, s-a ridicat brusc de la masă și a dispărut fără alte explicații. Se speriase de tacâmurile care îi fuseseră puse în față.
     Desigur, nu aceasta este situația cărților despre care ne este frică să scriem.
     Trebuie să prinzi de gât o anumită idee pentru a putea scrie despre Homer, fără să fii ridicol.
     E necesar să găsești un ton special ca să însăilezi niște gânduri despre romanele lui Dostoievski, fără să fii penibil.
     Ai nevoie de multă inspirație pentru a ordona niște pasaje despre Rabelais, Cehov, Gogol, Canetti, Buzzati, Lowry sau John Kennedy Toole, fără să fii banal.
     Și e firesc să ai mereu ideile și argumentele la tine atunci când îți dai cu părerea despre orice autor, ca să nu arăți că ești prost.
     Moartea lui Bunny Munro de Nick Cave este o carte despre care mi-e teamă să scriu. Mi se pare uluitoare, scrisă cu mult talent, dar simt că mă manipulează afectiv și mă duce într-o zonă excesiv de sentimentală. Mă orbește cumva și mă face să văd numai anumite lucruri și să apreciez aspecte lipsite de interes. Dar pot spune răspicat că romanul este, vorba lui Constantin Piștea, cel puțin bun.

P.S. Curios e că mulți indivizi vor să-și intimideze semenii, agitându-și măciucile lustruite. Printre cei care doreau să fie știuți de frică erau și scriitori. Un apreciat poet umbla cu o rangă în servietă și îi altoia în cap, fără ezitare, pe criticii care nu scriau de bine despre el. Mai târziu, ajuns la Baricada, schimbase ranga cu un baston, după cum mi-a povestit cineva. Ideea e că criticul literar ar putea beneficia de un regim asemănător cu al magistraților, adică să aibă dreptul de a purta armă. Poate că nici scriitorul n-ar trebui să umble cu mâinile goale când se întâlnește pe stradă cu personajele sale. Nu zicea personajul Otto Katz că-l va snopi în bătaie pe prozatorul Jaroslav Hasek?

4 comentarii:

stefan s. spunea...

Interesantă ,,pățărania" cu vechiul dvs amic, tacâmurile... și dispariția lui misterioasă!
În rest, mă simt oarecum vizat, căci și eu, în banalitatea mea, mă folosesc de diverse citate din marii scriitori.
Multă sănătate, optimism și spor la scris!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
N-am vizat pe nimeni, ca de obicei. Și nu intenționez să ”înțep”pe cineva. Cel mult mă ironizez pe mine însumi.
Textele mele nu trebuie să fie citite literal și luate în serios, ci socotite niște jocuri de idei.
Vă întorc cu drag urările.

ludu spunea...

bun blog

Şerban Tomşa spunea...

Ludu,
Mulțumesc. :)