Există o infinitate de feluri de a comenta o carte. Acestea se mișcă însă între două repere ușor de recunoscut. Primul constă în așezarea operei între niște parametri ficși, însușiți de toată lumea, așa încât, la final, toate textele par să semene între ele. Este un adevărat pat al lui Procust, individualitatea creației fiind anulată. Al doilea pornește de la ipoteza că opera este un unicat, având un caracter profund particular. Scrierea este evaluată pe un teren mereu virgin, surprinzător, revelator. Căile de acces sunt mereu altele, în permanentă mișcare, frapând prin noutatea interpretării și punând în evidență originalitatea ficțiunii care rămâne proaspătă, vie.
Cele două tipuri se întâlnesc rar, în stare pură, în practica literară - de pildă Șerban Cioculescu și G. Călinescu -, dar funcționează nenumărate variante ale acestora.
De exemplu, fiecare roman are cheile sale de interpretare. Judecat după standardele veridicității realiste, un op de imaginație nu înseamnă nimic. Erorile de valorizare apar când unei cărți i se aplică criterii incompatibile cu natura sa. Uneori un text scapă chiar judecății celei mai libere de prejudecăți și orice aproximare a valorii sale pare inadevcată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu