Deschid televizorul și îl văd pe Florin Iaru ca în oglinda unui pârâu de munte. Același bărbat fermecător, veșnic tânăr, desfășurând un spectacol pentru trecători, deveniți repede spectatorii, apoi prietenii săi. Hiperinteligent, supertalentat, Iaru este într-o continuă efervescență, interpretând propriul rol într-o piesă scrisă și pusă în scenă de el însuși. Povestește, pe scurt, momente din Călătoria sa și tot ce spune este interesant, plin de nerv, seducător, marcat de o neverosimilă sinceritate. Posedă nebunia aceea specială, fără de care existența unui scriitor n-are niciun chichirez.
L-am urmărit cu interes încă din anii debutului. Îmi amintesc că în Căminul Studențesc 6 Martie l-am cunoscut - a fost prima și ultima dată când l-am întâlnit - pe neuitatul Radu Săplăcan. Criticul îl căuta pe Nino Stratan, care se afla la stomatolog. M-am oferit să-l conduc pe Radu la instituția în care Nino își repara dantura. Pradă unui nestăvilit și permanent flux de idei, Săplăcan mi-a vorbit, în timp ce băteam cu piciorul străzile bucureștene, despre Petre Stoica - P. S. l-a căutat la redacția unei reviste și l-a anunțat că îl va învăța să crească iepuri! -, a ajuns și la poeții tineri și mi-a explicat, printre altele, că Florin Iaru este cel mai talentat poet al generației sale. Nu cu mult timp înainte asistasem la o lectură a lui Iaru în cadrul Cenaclului de Luni, iar Constantin Crișan îi atrăsese atenția autorului să fie atent ca talentul să... nu-l dea afară din poezie.
Cum ziceam, e un tip prea înzestrat ca să rămână numai poet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu