Istoria literară ca o instanță de stabilire a adevărului

     Stan V. Cristea este autorul unei opere impresionante. În ultima vreme ritmul aparițiilor editoriale semnate de Stan V. Cristea a devenit amețitor, cu toate că fiecare lucrare concepută de el presupune mii de ore petrecute prin biblioteci. După monumentalele volume Constantin Noica. Repere biobliografice, ediția a doua revăzută și adăugită, BCR Editorial,  2011 și Marin Preda. Repere Biobibliografice, RCR Editorial, București 2012,  neobositul cărturar revine în actualitate cu o foarte frumoasă și utilă carte de istorie literară : Fotografii la periscop, Editura  Aius PrintEd, Craiova, 2013. Dincolo de efortul supraomenesc pe care asemenea exegeze îl presupun – numai studiul despre Radu Grămăticul are douăsprezece pagini de note bibliografice! - , dincolo de caracterul  exhaustiv al studiilor sale, este profund tulburătoare atitudinea lui Stan V. Cristea în fața obiectului muncii sale. Cercetătorul are smerenia unui călugăr care adduce îndreptări unor texte sacre și restaurează frescele milenare ale unui templu, în cultul unui Adevăr urmărit cu inepuizabilă perseverență. Cultura, în general, și literatura, în special, reprezintă pentru Stan V. Cristea o oglindă în care putem privi veșnicia.  Respectul lui Stan V. Cristea se manifestă față de întreaga noastră  literatură, dar patosul său capătă accente speciale atunci când ia în discuție aspecte legate de topos-ul său de suflet, Teleormanul. Tot ce are atingere cu această lume  este evidențiat, inventariat și pus, cu grijă de trezorier, într-un neprețuit  tezaur. Am spus-o și cu alt prilej : nicicând o altă personalitate n-a adus servicii culturale zonei geografice în care s-a născut, așa cum face Stan V. Cristea cu Teleormanul său drag.

  Cartea are trei secțiuni : Studii și articole – de departe cel mai substanțial -, Documente și mărturii și Facsimile și fotografii. Prima parte conține studii solide, de anvergură, cu idei interesante și cu informații care ne schimbă uneori fundamental perspectiva asupra unor opere.   Documente și mărturii prezintă, după cum arată și titlul, date și precizări în legătură cu aspecte ale vieții și operei unor scriitori români. În fine, Facsimile și fotografii e alcătuită din imaginile documentelor invocate în textele anterioare.  În Radu Grămăticul. Un cărturar la vremea lui sunt clarificate, cu răbdare și eleganță intelectuală, problema originilor unui învățat român din Evul Mediu și importanța operei acestuia. Stan V. Cristea  nu se pronunță niciodată hazardat într-o problemă și nu trage concluzii decât după ce a scos la vedere toate înscrisurile,  atuuri de necombătut în susținerea ipotezelor sale de lucru. Când i se impune o ipostază polemică, istoricul literar păstrează o notă de profundă civilizație : ” ”Despre obârșia sa ( a lui Radu Grămăticul – n. m. Ș. T. ) n-avem a ne mai pune vreo întrebare, încât un demers întreprins de Ilie Gh. Diaconescu ( 1980), care vorbește despre el ca fiind coborâtor ”poate de la Argeș, sau de la Târgoviște, cu alți pribegi pe drumul mare de pământ, deschis prin codrii Vlășcii și Teleormanului și zăbovind în preajma Rușilor de Vede”, ni se pare de-a dreptul de neînțeles.”( pag. 8)  Argumentele lui Stan V. Cristea sunt convingătoare și animate de o etică superioară. Concluziile sunt limpezi :” ”Radu Grămăticul este nu doar primul cărturar teleormănean cunoscut, ci și unul dintre cărturarii români ai epocii în care au trăit, un deschizător de drumuri pentru spiritualitatea Teleormanului,  dar și un ziditor de trăinicie întru spiritualitatea românească...” ( pag. 23) O flagrantă nedreptate făcută lui Anghel Demetriescu este reparată în mod magistral de autor, în Grigore Gellianu. Un dosar care trebuie închis.  În 1934, în Istoria literaturii românești contemporane, Nicolae Iorga îi atribuie  lui Anghel Demetriescu, în mod arbitrar, un pseudonim sub care acesta ar fi publicat un atac la adresa lui Eminescu. Eroarea a fost preluată, fără a fi verificată, de mai toți istoricii literari de calibru : Perpessicius, G. Călinescu, E. Lovinescu,  Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu. După ce sunt trecute în revistă toate opiniile – de pildă, I. Hangiu susține ideea că Grigore Gellianu este psedonimul lui Petre Grădișteanu -,  Stan V. Cristea arată, cu dovezile pe masă, că Grigore Gellianu a existat în realitate, fiind ”cap serv bunurilor și al conteciosului” la Eforia Spitalelor Civile, figurând în Anuarul Bucureșcilor  la o adresă precisă :  Str. Scaune nr. 68. Cu ecouri considerabile în opera sa ne apar legăturile lui Șt. O. Iosif cu Teleormanul. ( Șt. O. Iosif. ”Respirări” la Turnu Măgurele)  Mai multe articole îi sunt dedicate, cu devoțiune și mândrie familială, lui Gala Galaction, rectificând erori de istorie literară. Cel mai lung dintre acestea  are peste zece pagini de note. Finalul textului este edificator : ” În acest context, este momentul, poate, să o spunem răspicat că niciun alt scriitor n-a dovedit un atașament mai mare față de județul Teleorman decât l-a arătat Gala Galaction, care n-a scăpat niciun prilej ce i s-a ivit, întâmplător sau nu,  de a reaminti că era născut aici, că amintirile sale îl țineau aproape de aceste meleaguri și de oamenii săi...” ( pah. 93)  Emoționantă este pledoaria cercetătorului pentru înființarea unui Muzeu Memorial Gala Galaction. Se vede bine cum instrumentele istoriei literare sunt puse în slujba adevărurilor definitive, incontestabile. O altă personalitate care ocupă constant un loc central în preocupările lui Stan V. Cristea este Marin Preda.  Ni se precizează că ”debutul literar absolut” al prozatorului s-a produs la 20 ianuarie 1942, în revista ”Tinerețea”, cu schița Nu spuneți adevărul, după cum deja a arătat și Lucian Valea încă din 1980, în ”Steaua”. Sunt demontate cu acribie erorile celor care susțin că Preda a debutat cu bucata Pârlitu, în ”Timpul”. Alte precizări sunt binevenite :” Prima proză pe care Marin Preda a trimis-o unei publicații este, însă, schița De capul ei, reținută de revista Albatros încă din martie 1941, după cum se menționează la rubrica ”Poșta” : ”M. P. Scrieți mai explicit”. Reținem <<De capul ei>>”. În ediția următoare a revistei se conturează mai clar perspectiva debutului :” M. PR. Reținem.” Schița De capul ei urma să apară, probabil, în nr. 9 al revistei ( nr. 8 era în întregime dedicat Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Cîălinescu), dar după nr. 7 din 15 iunie 1941, revista a fost interziă de Cenzură, așa că debutul lui Marin Preda s-a amânat, probabil și prin tergiversarea inexplicabilă a lui Geo Dumitrescu.” ( pag. 126) Cert e că debutul din ”Tinerețea” nu l-a mulțumit pe Marin Preda. Stan V. Cristea presupune că de vină ar fi încurcăturile din șpalturi care făceau imposibilă lectura schiței ori  dorința scriitorului de a-și fixa debutul în ”Timpul”, la rubrica ”Popasuri”. Se știe că Pârlitu a stârnit entuziasmul lui M. R. Paraschivescu, marcând considerabil memoria prozatorului.  Debutul publicistic al lui Preda a avut loc la 21 ianuarie 1942, în gazeta ”Sfarmă-piatră”, cu o scurtă recenzie despre două plachete de versuri apărute atunci. În publicistica de mare tiraj, Preda intră la 20 iunie 1951, cu reportajul În zilele secerișului, publicat în ”Contemporanul”. Pe 25 iunie 1949 răspunsese la o anchetă a revistei ”Flacăra”, ” Scriitorii și cititorii despre problemele criticii”. Deși condiția de poet nu i s-a potrivit, lui Marin  Preda urma să-i apară poezia Întoarcerea fiului rătăcit în caietul de poezie ”Sârmă ghimpată”, alcătuit de Geo Dumitrescu, dar publicația este respinsă de Cenzură, astfel încât poezia va fi tipărită de Sergiu Filerot în 1946, în revista ”Lupta tineretului”. Este unica poezie scrisă de Marin Preda, care începe să respire aerul marii literaturii odată cu publicarea fragmentului de roman Întâia moarte a lui Anton Tudose, în ”Revista literară”,  27 aprilie 1947. În ”Gazeta literară”, la 11 august 1966, îi apare Martin Borman, piesă ”în 3 acte și 10 tablouri”, care a avut premiera la 29 decembrie 196, dar nu s-a bucurat de succesul scontat. Debutul în volum al lui Preda are atâtea hopuri și eșecuri, încât pare uimitoare încrederea în sine a viitorului mare scriitor care nu dezarmează și își urmează cu tenacitate destinul. Să mai amintim că primul fragment din Moromeții este publicat pe 10 februarie 1955, în ”Gazeta literară”, iar Întâlnirea din Pământuri a văzut lumina tiparului la Cartea Românească, în 1948. Se observă că importanța acordată  detaliilor de istorie literară este proporțională cu valoarea scriitorului, dar profesionistul desăvârșit care este Stan V. Cristea are o abordare democratică a textelor, dându-le atenție, când are ocazia, și autorilor de plan secund.   O necesară repunere în drepturi a epigramistului și prozatorului Ion Pena ( 1911-1944) realizează Stan V. Cristea în Ion Pena. Un scriitor ”fantazian” nedreptățit. Aici specialistul își dezvăluie însușirile de critic literar autentic, animat de nobile  și discrete elanuri justițiare. Minuțios este prezentat demersul filosofului Constantin Noica de fotocopiere/ facsimilare a manuscriselor eminesciene. La rândul său, Topîrceanu intră în atenția lui Stan V. Cristea prin idila pe care poetul Baladelor vesele și triste a avut-o cu o tânără profesoară care a funcționat și în Roșiorii de Vede. Lui Stan V. Cristea nu-i lipsește spiritul critic. Când este cazul, el își exprimă cu fermitate punctul de vedere, chiar dacă riscă să-și supere prietenii :”Din păcate, însă, Mircea Scarlat își așteaptă exegetul care să-i consacre o monografie. Volumul Mircea Scarlat, in memoriam (2000), publicat la Alexandria, de Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu Și Romulus Toma, mult prea eterogen și sentimental, reprezintă doar un punct de plecare ( mai ales prin bibliografia din final).”( pag. 149)

   Atent mereu la nuanțe, cum îi stă bine unui istoric literar adevărat, Stan V. Cristea nu se hazardează în afirmații nefondate, mizând tot timpul pe certitudini :” Nu ne hazardăm să spunem că Marin Preda era tot atât de bun și de atent epistolier pe câ era de mare și de profund scriitor”. ( Marin Preda. Scrisori către Moromeți, pag. 185 ) Corespondența  Lui Preda, foarte interesantă,  arată că scriitorul a păstrat toată viața o mentalitate de descendent al Moromeților, de țăran grijuliu cu lucrurile sale și având reacții înțepătoare la solicitările nepotrivite ale rudelor :

”Mamă, ți-am trimis în Decembrie bani prin doctor și prin poștă. Scrie-mi dacă ai primit de două ori. Acum îți trimit iar bani și un pachet și o ladă.

În pachet ți-am trimis așa :

Un ilic de blană cu guler mic

O flanelă roșie

O fustă groasă albastră

O broboadă neagră

Două bucăți de pânză, una albă și una cenușie de bluză

Două perechi ciorapi bumbac

O pereche de șoșoni cu nasturi care se închid cu o copcă

Două chilograme portocale

Un chilogram bomboane

O cutie de rahat

Ți-am trimis apoi o ladă separată cu două sticle de sirop de portocale pe care poți să-l bei cu apă sau cu ceai, o linguriță sau două la un pahar cu apă.”(pag. 186)

Sau :

”Dragă Ioane, în scrisoarea ta îmi ceri să-ți trimit un profesor de matematică să-l mediteze pe Gigi. E cam greu, nu am unul la îndemână, dar la prima ocazie îl fac pachet și ți-l trimit prin poștă recomandat – expres.”(pag. 187)

   Cartea se încheie cu o temă care l-a obsedat pe același Marin Preda : relația scriitorului cu cititorul. Autorul glosează subtil pe marginea unor interesante idei prediste : ”Cititorul e capricios, poate să-i placă o carte proastă sau, dimpotrivă, să strâmbe din nas la apariția unei cărți bune... Cititorul este un om care nu riscă nimic când pune mâna pe o carte și vrea s-o citească. [...] În realitate, într-o cultură superioară sau care tinde să devină astfel, răspunderea spirituală a scritorului este imensă.”( Marin Preda. Respectul pentru cititor, pag. 193 )

    Prin proporțiile proiectelor sale, prin temeinicia cu care le finalizează și prin devotamentul față de Teleormanul său iubit, Stan V. Cristea tinde să devină o legendă. Și nu doar în spațiul spiritual originar.