Nu sunt deloc convins că, în unele cazuri, sportivii de ieri erau mai valoroși decât cei de azi. Un fotbalist sclipea în două faze pe meci și era declarat cel mai bun. Se juca mai lent, antrenamentele erau mai ușoare, iar despre echipament ce să mai vorbim. Se trăia din talent, cum făcea Năstase. Dacă un jucător de tenis ori de fotbal avea mentalitate de profesionist și se antrena cu seriozitate, îi umilea pe ceilalți. E cazul lui Pele. Alții se specializau. Australianul John Newcombe era un jucător primitiv, fără rever, și se pregătea aproape exclusiv pentru Wimbledon. ( Năstase îl ridiculiza pe unde îl prindea, dar nu și pe iarba londoneză.) Câștiga turneul și era declarat nr. 1 mondial. Învingătorul de la Roland Garros era nr. 2. Și așa mai departe.
Nu există sportiv care să fie declarat cel mai bun din toate timpurile. Ba chiar cred că unii dintre cei cărora li s-a lipit această etichetă n-au fost cu adevărat nici cei mai importanți ai vremurilor lor, fiindcă atunci nu se proceda ca astăzi, când sunt numărate toate fazele făcute de un jucător și sunt calculați câți kilometri a alergat fiecare. În zilele noastre, talentul nu mai este suficient, dar cu munca se ajunge departe. Borg, Nadal, Bruguera, Vilas, Michael Stich sunt exemple edificatoare. Și sunt sute de fotbaliști care trăiesc doar fiindcă au constituții de tauri și se descurcă bine la duelurile fizice. Cantitatea bate de departe calitatea, iar statistica spune totul.
Trist este că acest criteriu economic - banii sunt buni dacă sunt mulți - a pătruns nu numai în sport și în producerea bunurilor de consum, ci și în artă. În străinătate sunt scriitori care dictează mai multe romane deodată, iar manuscrisele le sunt cărate cu camioanele. Editurile primesc zilnic sute de manuscrise. Dacă nu s-a auzit de tine, cartea îți este aruncată la gunoi fără să fie citită. Pe lângă câte mari talente se trece în viteză din pricina industrializării literaturii? Mai nou, editorii vor să introducă roboți pentru sortarea manuscriselor. Ar fi avut vreo șansă să treacă de exigentele mașini scriitori precum Thomas Mann, Faulkner, Malcolm Lowry, Canetti, Musil, Kadare, Mateiu Caragiale? Proust a fost refuzat de Gide, Lampedusa nu l-a convins pe Elio Vittorini - cum să admită un sicilian sărac că un nobil... sicilian ar fi putut scrie o capodoperă ? -, Kenney Toole n-a trecut nici de ochii avizați ai unor redactori. Totul e de vânzare : ce aduce bani e acceptat.
Trecând pe Valea Cascadelor să cumpăr niște materiale, am fost uimit de oferta de mărfuri din care cumpărătorii pot alege. În România se trăiește bine din mutatul unor obiecte dintr-un loc în altul. Iei un pachet de gresie, îl transporți o mie de kilometri și îi triplezi prețul. Asta se numește comerț. Creativitatea tinde să dispară. Cam așa se întâmplă, în alte locuri, cu cărțile. Textele sunt plimbate din mână în mână - autori, agenți literari, consilieri editoriali - și ajung la cititori. Totuși, talentul supraviețuiește cumva și toată lumea are de câștigat. Aptitudinile unor oameni de a face lucruri deosebite sunt socotite mine de aur, fiind exploatate corespunzător.
E greu să definești ce se întâmplă la noi. Niște gologani trec dintr-un buzunar în altul - mulți prin furtișaguri, destui prin impozite - și inevitabil se va ajunge la fundul sacului. Ca într-un nou Ev Mediu, câțiva vor rămâne cu palate și cu conturi în bănci, iar restul vor deveni sclavi care vor munci paisprezece ore pe zi, pentru o felie de pâine. Destui își vor vinde organele. Munca nu este răsplătită, iar pe talente ne facem nevoile.
La ce bun să mai scrii o carte-două, cu pretenția că ai făcut un lucru frumos?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu