Dor de Florin Pripoae sau despre adevărata prietenie

Florin Pripoae era din Câmpina şi a murit strivit de un camion în vara anului 1983. A fost, în anii facultăţii, alături de Marin Neagu şi Ion Stratan, cel mai bun prieten al meu. ( De fapt, în cazul meu, era greu de stabilit cine era "cel mai bun prieten". La fel de apropiat eram de Valentin Emil Muşat, Mircea Vasilescu, Daniel Pişcu, Adrian Radu, Laurian Câmpeanu, Marin Preda - nepotul marelui scriitor -, Romulus Bucur, Ionel Dumitrescu, Ionică Banu şi Vladimir Bălănică... De Florin, Nino şi Marin eram însă cel mai legat afectiv. ) L-am cunoscut la o fermă din Dobrogea, Cochirleni, unde făceam "practică pedagogică", recoltând câte 40 de lădiţe de struguri, zilnic. Pe vremea aceea nu mă vindecasem de mania discuţiilor filosofico-literare prelungite, pe care azi le socotesc pierdere de vreme. Aşa că fiecare nou coleg căuta să mă prindă singur şi să scoată - de sub pernă, din sân sau din şifonier - caietul burduşit cu poezii sau cu povestiri pe care mi le citea pe nerăsuflate, pentru a-mi cere părerea. Ei sesizaseră că nu caut niciodată să-i pun în situaţii neplăcute : chiar dacă nu-mi plăceau operele lor, nu-mi exprimam cu brutalitate opinia şi nu-i jigneam, cum aveau ei obiceiul să procedeze unii cu alţii. Cum tot ce e mult devine un coşmar, ajunsesem să intru în panică atunci când rămâneam singur cu un nou cunoscut. De multe ori mă gândeam, încercând să mă liniştesc singur : "Ăsta pare un tip echilibrat, nu cred că scrie versuri." Şi în secundele următoare auzeam cuvintele blestemate, care îmi băteau timpanele ca nişte ciocane usturătoare :"Hai să-ţi arăt ceva, să vedem ce părere ai !" Florin nu era dintre cei care scriau. La un moment dat, în timp ce culegeam struguri, discutam cu Marin despre profesorul Gelu Ionescu care făcea figură de excentric şi tocmai se afişase cu un tricou pe care scria cu majuscule "IONESCU !". "E ţăcănit tipul ", a spus unul dintre noi şi am început să râdem. Atunci, printre butucii de vie şi-a făcut apariţia un cap de băiat drăguţ, cu un păr ca o cască lucioasă şi bine spălată. Tânărul student zâmbea şi şi-a spus şi el părerea. Nu mai ţin minte ce a zis atunci, dar am aflat că făcuse primul an de facultate la Timişoara, că era încântat de Tohăneanu şi că îl admira pe fostul său coleg de acolo Ioan T. Morar. "Va ajunge departe", a prezis Florin. După modelul de atunci al bănăţenilor, tânărul folosea foarte des cuvântul "fain". Avea să-l uite după numai câteva luni. Ne-am împrietenit de-a binelea abia prin anul al treilea. În iarna anului al doilea, după ce ne-am cunoscut, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital şi am ieşit din circuit, pierzând şi rubrica pe care o căpătasem la o revistă studenţească. Am discutat cu el luni în şir, despre câte în lună şi-n stele, până am găsit, în sfârşit, punctul de interes care a cimentat pentru totdeauna prietenia noastră : literatura rusă. Cineva mi-a spus, peste ani, că în studenţie am jucat mai multe roluri. De aceea eram denumit în mod diferit de cei care mă cunoşteau. Pentru unii, eram Gigi, pentru alţii Bill, iar ungurii îmi spuneau Janos. Eram eu însumi de fiecare dată, dar consideram că, intrând în pielea unui personaj inventat de mine, mă exprimam mai bine în faţa celor cu care aveam de-a face. În spiritul lui Cehov, i-am spus odată lui Florin :"Seriojenka, sufletul tău slav este lipsit de înţelepciune." Şi de atunci ne-am spus unul altuia Seriojenka. A fost o prietenie rusească, sfâşietoare, încărcată de o afectivitate puternică, luminoasă. Să nu se înţeleagă greşit : amândoi eram heterosexuali... Pierdeam nopţi întregi în discuţii interminabile, ne plimbam, ne recomandam şi ne împrumutam cărţi. "Sunt fericit că exişti", erau cuvinte pe care ni le spuneam frecvent. Avea multă inocenţă, era un tânăr curat din toate punctele de vedere. Era căsătorit şi o iubea mult pe soţia sa. Atât de mult, încât nici nu-i pronunţa numele în faţa noastră, pentru a nu i-l macula : pur şi simplu, refuza să ne spună numele ei. Mi l-a comunicat mie, mai târziu, după ani buni de prietenie. Cred că se numea Viorela. Atâta pudoare bănuiam că mai are doar marele critic şi scriitor Valeriu Cristea, care şi el iubea literatura rusă. Exact ca în romanele ruseşti, începusem să mă simt vinovat că îi sădisem în suflet germenii nebuniei care contestă că 2 + 2 = 4 şi că trezisem în el, fără să vreau, demonii autodistrugerii. La rândul său, se simţea culpabil fiindcă i se părea că în timp ce el era un răsfăţat al sorţii - destinul lui era o femeie care îi scria cu dragoste povestea vieţii, după cum îi spusesem la un chef -, eu treceam din accident în accident şi duceam o viaţă de erou dostoievskian sadea. În ultimul an de studii venea rar pe la cămin, profitând de faptul că aveam la dispoziţie o perioadă în care trebuia să ne elaborăm lucrările de licenţă şi preferând să stea la Câmpina, alături de soţia sa. Dragostea pentru ea era mai intensă decât prietenia noastră ! Imediat după ce am terminat facultatea, m-a vizitat acasă şi a petrecut două săptămâni la mine. Am văzut împreună Campionatul Mondial de Fotbal din 1982. Au fost ultimele amintiri legate de el. Pierdeam toate nopţile, bând vodcă şi discutând despre frumuseţe, prietenie, sensul vieţii, solidaritate şi personajele din proza rusească. Anul următor am primit o telegramă de la soţia sa care îmi anunţa groaznica întâmplare a morţii sale. N-am putut ajunge la înmormântare şi cred că el, din lumea de dincolo, s-a supărat pe mine. L-am visat peste câţiva ani când m-a anunţat că Viorela s-a recăsătorit. Peste doi ani mi-a apărut din nou şi mi-a spus că nu voi trăi prea mult şi că voi sfârşi din cauza inimii. L-am întrebat câţi ani mai am până la capătul liniei şi mi-a zis că nu are voie să-mi spună... De atunci, tăcere. Dacă spiritul lui există pe undeva, îl asigur că mă gândesc la el şi îi port aceeaşi vie prietenie, nealterată de trecerea timpului.