Înţeleptul îşi făcuse culcuşul, de foarte mulţi ani, în coroana bogată a unui copac de la o răspântie de drumuri. De acolo căile duceau în mai multe direcţii. Deşi postea şi trecuseră peste el mai mulţi luştri, pustnicul arăta ca un bărbat în putere. Foarte mulţi oameni se opreau şi îl rugau pe ascet să le spună pe care drum ar fi mai bine să apuce. El nu răspundea niciodată, fiind totdeauna cufundat în meditaţie sau în rugăciune. Iată că într-o zi trecu pe acolo un copil neobişnuit de frumos.
- Înţeleptule, zise el cu un glas argintiu, m-am rătăcit şi nu mai ştiu pe care şosea să o iau.
Auzindu-i glasul, bărbatul tresări puternic. În zadar căută să se concentreze asupra rugăciunii din care fusese întrerupt, că privirile îe erau atrase ca de un magnet de chipul băiatului. Rămase cu ochii la el şi vorbi aproape fără să-şi dea seama :
- Să ştii că nici eu n-am ştiut pe unde s-o apuc şi de aceea m-am oprit aici. Te sfătuiesc să porneşti încotro te îndeamnă inima, iar eu am să te urmez, fiindcă îmi dau seama că în toţi anii petrecuţi aici te-am aşteptat numai pe tine. Tu îmi vei arăta mie care este drumul pe care voi merge mai departe.
Şi sări jos din arbore, voinic şi întinerit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu