joi, 9 aprilie 2009

Trei dorinţe

1. Aş fi vrut ca prietenii mei Ion Stratan şi Florin Pripoae să nu fi murit niciodată. Din nefericire, au plecat mult prea devreme. La moartea fiecăruia dintre ei, mi-au venit în minte cuvintele lui Ghilgameş, care l-au obsedat şi pe Nichita Stănescu : "A murit Enkidu, prietenul meu, care a ucis cu mine lei ! "
2. Aş fi dorit ca marele critic literar şi prozator Valeriu Cristea să trăiască şi să scrie şi astăzi. Era printre puţinii care iubeau cu adevărat literatura şi o puneau mai presus de orice fel de interese. Şi acum, când scriu, mă gândesc dacă lui i-ar fi plăcut ceea ce fac. Nu l-am cunoscut personal şi nu începusem să-mi public cărţile când el a trecut pragul lumii de dincolo.
3. Aş fi fost fericit dacă aş fi scris eu unul dintre următoarele romane : "Deşertul tătarilor" de Dino Buzzati, "Maestrul şi Margareta" de Mihail Bulgakov, "Orbirea" de Elias Canetti, "Ghepardul" de Lampedusa, "La răsărit de Eden" de John Steinbeck, "Un veac de singurătate" de Gabriel Garcia Marquez, "Cartea Milionarului" de Ştefan Bănulescu, "Marele Gatsby" de Scott Fitzgerald sau "Zgomotul şi furia" de William Faulkner.

P.S. Vai, am uitat "Conjuraţia imbecililor" de John Kennedy Toole, "Bouvard şi Pecuchet" de Flaubert şi "Sub vulcan " de Malcolm Lowry. Sunt atât de numeroase cărţile reuşite !

4 comentarii:

George Adam spunea...

Ma bucur mult ca am in sfarsit ragazul sa-ti revad din nou blogul dupa ceva vreme, din pacate timpul nu imi e cel mai bun prieten zilele astea.

Ce minunat ar fi daca pestisorul de aur ar exista printre noi, nici macar nu ii ceri prea mult.

Ma intreb daca ai avut sansa sa-ti iei ramas bun de la Ion si Florin. Atunci cand cineva dispare din viata noastra, ceva se sfasie in sufletul nostru, nimic nu mai poate fi ca inainte, pierderea este irecuperabila pentru ca el a luat ceva din noi, cu plecarea lui am pierdut acel sens al minunii care ne facea sa avem incredere in noi, sa stim ca putem dobori muntii si inghitii marile, acel sens al impartasirii bunelor si relelor, al acceptarii asa cum suntem asa cum numai el putea s-o faca. Ne pierdem atunci cumva sensul realitatii, nu mai stim ce-i bine si ce-i rau, nu mai vrem sa stim. Negam, ne revoltam, chemam ireversibilul.

Ne dor dialogurile nerostite, lucrurile pe care ar fi putut sa le faca, mai ales lucrurile pe care le-am fi putut face impreuna.

Adesea, pentru ca e mult prea dureros, nu ne putem lua ramas bun, si cumva inima noastra se sfasie. Multi oameni platesc cu (pre)infarcturi neputinta de a-si lua ramas bun, prefera sa arate in modul asta inconstient ca sunt inca alaturi de cel disparut.

Şerban Tomşa spunea...

Nu am reuşit sămi iau rămas bun nici de la Nino, nici de la Florin. Au murit pe neaşteptate. Florin a fost strivit de un camion, în 1983, într-o localitatea din preajma oraşului Câmpina. Nino a sfârşit în 2005, la Ploieşti, dar n-am fost niciodată convins de verdictul poliţiei care a considerat că este un caz de sinucidere... Nici nu ştii cât mă bucur că pot comunica din nou cu tine. Ai concentrat, în ultimele cuvinte postate pe blogul tău, tot atâta substanţă spirituală câtă ar încăpea în două-trei romane. Am fost convins că ai ales să nu mai faci risipă de cuvinte...

George Adam spunea...

Serban, atunci cand ma intrebam daca ai avut sansa sa-ti iei ramas bun de la Nino si Florin, ma refeream de fapt daca ai reusit sa pansezi, sa cicatrizezi disperarea muta pe care ti-a lasat-o plecarea lor in suflet, daca ti-ai urlat neputinta, daca le-ai inapoiat simbolic agresiunea pe care ti-au provocat-o cu moartea lor, daca ai pastrat cu adevarat din ei numai ce te inalta, te mangaie, te induioseaza.

Serban, lumea are nevoie de scrisul tau...Numai tu iti poti cicatriza ranile.

Şerban Tomşa spunea...

Îţi mulţumesc, cuvintele tale înseamnă foarte mult pentru mine...