Au fost odată trei poeţi români. Pentru ca prestigiul lor literar să nu influenţeze înţelegerea poveştii care urmează, nu le voi da deocamdată numele. Pentru cine citeşte, ei sunt "necunoscuţi". Le vom spune simplu : A, B şi C.
Poetul A se trăgea dintr-o veche familie boierească şi se bucura, în epocă, de faima de a fi considerat cel mai mare poet român din toate timpurile. Când A apărea undeva, toată lumea se ridica în picioare.
Poetul B se bucura aproape de acelaşi prestigiu. A cunoscut gloria, a fost chiar şi ministru, dar către sfârşitul vieţii a ajuns să trăiască în sărăcie.
Poetul C era cel mai tânăr dintre ei. Unii îl considerau prea original, dar mulţi şopteau că ar fi un geniu. Neadaptat societăţii în care trăia, îţi făcuse duşmani, dar şi destui admiratori. Steaua lui era în urcare, însă s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi a ajuns la spitalul de nebuni.
B începe să fie uitat şi trăieşte într-o sărăcie lucie. De aceea el organizează o tombolă al cărei premiu este chiar imensa sa bibliotecă. Probabil că biletul de participare n-a fost deloc ieftin. În mod surprinzător, biblioteca fu câştigată de A. Cum se întâmplă totdeauna, între poeţii români era o mare rivalitate, dar în această împrejurare se constată că A nu îl duşmănea pe B. Ba chiar îl îndrăgea. A îl rugă pe B să-şi păstreze biblioteca şi îi spuse că nu intenţionase nicio clipă să i-o ia. După puţin timp, B moare şi iese din scenă. La orizont apare un poet straniu, învăluit în mister şi purtând aureola geniului. Era C. Amicii săi literari spun că este mai mare poet decât A. Toţi prietenii lui A sar în sus, revoltaţi, şi îi contestă lui C supremaţia. Se duc zilnic acasă la A şi, pentru a-şi arăta fidelitatea, îl alimentează pe acesta cu zvonuri şi păreri defavorabile lui.
- Cutare a zis că eşti mai mic poet decât C. Cutărică a spus...
Şi tot aşa. Reacţia lui A fu surprinzătoare.
- Au dreptate toţi care spun că poetul C este mai mare decât mine.
- Cum aşa ? întrebară tovarăşii săi, nevenindu-le să-şi creadă urechilor.
- Păi, mi se pare evident. E mai original, are mai multă forţă de expresie decât mine, are versuri mult mai izbutite. Iar voi ar trebui să vă bucuraţi ca şi mine, fiindcă literatura noastră se ridică pe noi culmi.
Şi A scrise şi o poezie în care îşi exprimă aceste păreri. Dezamăgiţi, prietenii săi îl părăsiră. Trecu puţină vreme şi C ajunse la balamuc. În loc să se bucure, cum făcură alţi confraţi - unul chiar scrise o epigramă în care îl ridiculiză pe nebun !-, A se întristă. Fiindcă nu mai avea nici el bani prea mulţi, începu să ţină conferinţe, iar sumele încasate erau trimise la spitalul în care era internat C : o parte din bani reveneau medicilor, dar, după ce bolnavul îşi recăpătă luciditatea, cei mai mulţi erau înmânaţi lui C. Cine ar mai face azi aşa ceva ?
De altminteri, faptele impresionante săvârşite de A sunt numeroase. Mărturisesc că n-am verificat temeinic informaţia potrivit căreia A ar fi refuzat tronul Moldovei, în 1959, în preajma Unirii Principatelor. În rest, tot ce urmează este real. A este primul feudal care, imediat după moartea tatălui su, a ieşit în balconul casei sale şi a anunţat eliberarea tuturor robilor. Se întâmpla cu mult înainte de apariţia Legii dezrobirii. A se purta foarte frumos cu ţăranii care lucrau pe moşia sa. Un alt mare scriitor a călătorit la moşia poetului, la câţiva ani după moartea sa.
- Cum era boierul vostru ? Vă muncea rău ? Vă bătea ? i-a iscodit el pe cei care îl cunoscuseră pe A.
- Cum să ne bată ? s-au mirat ţăranii. Boier ca al nostru n-a mai avut nimeni. Iarna, când ne duceam cu daruri la el, nu ne lăsa să ne scoatem cuşmele din cap. Şi ne întorceam de la el cu daruri de zece ori mai multe decât îi duceam noi. Iar vara nu ne lăsa niciodată să plecăm la câmp fără un butoiaş cu rachiu, ca să muncim cu inima uşoară. Şi punea vătăşeii să nu ne lase să stăm prea mult la soare. Ne obliga să stăm mai mult pe la umbră...
A nu a avut noroc în dragoste. Logodnica sa, o tânără dintr-o familie de seamă, se îmbolnăvi de plămâni şi muri de timpuriu. A nu se mai căsători niciodată. Făcu un copil cu o servitoare şi legaliză relaţia foarte târziu.
Pe la 70 de ani, A era funcţionar la Ministerul de Externe şi simţea că este foarte obosit. Avea să se constate că avea un cancer al ficatului, care s-a generalizat. S-a retras la moşia lui şi a cerut un concediu ministrului de atunci - acestuia îi dau numele ! -, Lahovary. Ministrul râvnea postul lui A pentru soţia sa. Pentru acest motiv, îi răspunse tăios lui A că el nu îi plăteşte pe funcţionari să stea acasă şi să zacă. Aşa că A muri trist şi dezamăgit... Se pare că în România n-au fost recunoscute niciodată faptele frumoase.
Şi acum să cunoaştem şi numele personajelor. A = Vasile Alecsandri. B = Dimitrie Bolintineanu. C = Mihai Eminescu. După opinia mea, Vasile Alecsandri a fost cel mai nobil caracter din întreaga noastră literatură. Aproape la fel a fost Mihai Eminescu, care l-a idolatrizat pe Alecsandri şi l-a numit "rege al poeziei". Astăzi poezia lui Alecsandri pare desuetă, dar proza sa este evident mai proaspătă decât ce s-a scris în epocă. Prin comparaţie, nuvelele lui Eminescu păcătuiesc prin descrieri mult prea încărcate, de factură romantică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu