Coşmarul. Postare dedicată Ramonei

Noiembrie, 1976
Sunt soldat într-o unitate militară de vânători de munte. Suntem două plutoane formate din filologi, filosofi, istorici şi actori. Printre ei, viitorul universitar Liviu Papadima este deja o celebritate, datorită premiile obţinute în cadrul Olimpiadelor de Limba şi Literatura Română. Viitorul mare regizor Tompa Gabor îmi va deveni, în această perioadă, cel mai bun prieten. Actorul Mircea Stoian va deveni cunoscut abia peste trei decenii şi ceva, ca... jurnalist, în emisiunea lui Dan Capatos... În aceeaşi companie se instruiesc de zor viitorii regizori Dominic Dembinski şi Victor Ioan Frunză. Istoricul Dan Falcan - acum director al unui mare muzeu din Bucureşti - este şi el prezent. Depresia din ultimul an de liceu mă urmăreşte nemiloasă în continuare. Simt, la un moment dat, pişcături în zona apendicelui. Mă prezint de urgenţă la medicul batalionului, un locotenent căruia i se cam rupe de tot ce se întâmplă în jurul său şi care îmi completează, fără să mă consulte şi fără să se uite la mine, o trimitere la Spitalul Militar din Piteşti. Îmi văzuse doar tresele de terist.
- Du-te, bă, să te taie ăia de la Piteşti şi să-ţi scoată infecţia aia de acolo, mi-a zis el nepăsător, aruncându-mi în silă biletul de internare.
La autobuz constat că în aceeaşi direcţie merge şi actorul Valentin Popescu, cel care va juca mai târziu în „Hotel de lux”. Valentin e în formă, sunt şanse să scape de armată şi mă atinge deseori cu cotul pentru a-mi atrage atenţia asupra peisajelor de basm pe care le putem admira pe geam. Pădurile Subcarpaţilor au fost cuprinse de un imens incendiu cu nuanţe de galben şi roşu. Cred că nicio frunză nu a rămas necolorată... Însă nu pot să-mi exprim admiraţia faţă de natura patriei. Depresia mă apasă ca o încărcătură de plumb şi surâd chinuit.
La spital, ne întâmpină doi medici. Amândoi au gradul de colonel. Îl recunosc pe unul, căci mi l-a recomandat locotenetul-major Emil Dângeanu, comandantul meu de pluton.
- E o legendă, mi-a spus Dângeanu. A terminat primul facultatea, dar nu a ajuns în Bucureşti, fiindcă nu a avut pile... Îl frământă ideea că s-a ratat în provincie...E un om deosebit. Te va ajuta mult... Îţi dau şi un bilet de recomandare...
Al doilea, şeful, este un guzgan rozaliu, care plesneşte de sănătate. Repetă, din când în când, o propoziţie al cărei conţinut îl obsedează :
- Mă bucur, dragă, de o sănătate perfectă. Hi, hi, hi, hi, hi !
Şi îi dă ghionturi lui „Legendă”, care îl priveşte cu înţelegere de subaltern...
Valentin trece uşor de ei, după ce le spune sec :
- Sunt nepotul generalului Popescu !
Urmez la rând.
- Ăsta o fi vreun simulant al dracu, zice „Legendă” acru, purtând pe faţă o adevărată mască a dezamăgirii. Vrea să scape de instrucţie şi s-a pripăşit pe aici. I-aş împuşca pe loc pe nenorociţii ăştia !
O asistentă trecută bine de 55 de ani încearcă să profite de momentul favorabil şi intervine, cu ochii la goliciunea mea :
- Ştiţi, domnule doctor, că seara, când mă întorc de la serviciu şi trec prin parc...
- Ai emoţii, completează "Legendă" binevoitor.
- Şi ce emoţii, suspină femeia. Sunt, pe acolo, numai golani ca ăsta şi tremur la gândul că aş putea fi violată...
Văzând „bunăvoinţa” lui "Legendă", renunţ să-i mai dau biletul scris de comandantul plutonului.
- Nu cred că se bucură el de sănătatea mea, zice bănuitor Gutzganul, dar parcă nu are nimic...
Mă apasă din răsputeri pe abdomen.
- Aşa e, ai dreptate, nu are pe dracu, nimic... E un simulant nenorocit. Uită-te şi tu.
Peste mine se apleacă „Legendă” şi aproape că îmi face maţele zob... Doar că nu mă izbeşte cu pumnii în ficat...
- E cum am bănuit, spune el cu faţa iluminată de bucurie... Îi dăm două şuturi în cur şi îl trimitem la unitate.
Şi către mine :
- Bă, fire-ai al dracu de simulant, n-ai pe dracu nimic, ar trebui să te trimit într-un batalion disciplinar, să-ţi tăbăcească ăia fundul.. Sau să te împuşcăm ca pe un câine turbat. Îl expediem înapoi, nu ? îl întreabă el pe Guzgan.
Guzganul face o figură de copil căruia i s-a luat jucăria.
- Adică să nu-l tăiem ? se îmbonţează el. Nu, nu merge aşa. Dă-l dracului, dacă tot a venit, îi tăiem din maţul ăla şi gata...
- Fără să aibă nimic ? se miră „Legendă”. ( În treacăt fie zis, se va dovedi că, de fapt, apendicele mele era puroiat şi putem să mor dacă nu m-ar fi operat... Aveam peritonită...)
- Fără. Şi aşa ăsta nu va trăi prea mult. Se va sinucide, dă-l încolo. Uită-te în ochii lui... E prea trist. El nu are sănătatea mea perfectă ! Hi, hi, hi, hi, hi !
Şi îi altoi iar câteva ghionturi lui „Legendă”.
M-am gândit, de-a lungul vieţii, şi la sinucidere. Dar de fiecare dată mi-a venit în minte figura Guzganului şi am hotărât să nu-i dau satisfacţie...
Nu mai povestesc cum am fost operat. Am făcut-o în romanul „Gheţarul”.


Aprilie, 2000
Am făcut baie şi am ieşit să stropesc pomii. Bătea vântul şi mi s-au inflamat nişte ganglioni într-o zonă mai delicată. M-am duc la o policlinică din Bucureşti. „Specialistul” mă examinează şi spune :
- Nu-mi dau seama ce aveţi. Mai degrabă nu aveţi nimic...
- Bine, dar am dureri puternice...
Se gândeşte puţin, apoi adaugă :
- Vreau să vă vadă şi ortopedul.
Şi îmi arată cabinetul respectiv... Abia deschid uşa că un bătrân rozaliu ţâşneşte de după un birou şi îmi taie retragerea. Dacă aş vrea să ies, n-aş putea. Ortopedul mă examinează cu atenţie şi spune :
- Nici dumneata nu te bucuri de sănătatea mea... Mă bucur, să ştii, de o sănătate perfectă ! Hi, hi, hi, hi, hi !
Şi o ciupeşte de fund pe tânăra asistentă care se fâţâie pe sub nasul lui. Rămân trăsnit. Doctorul plesneşte de sănătate şi are o expresie rece, de şobolan sătul. Mă examinează şi spune :
- Am bănuieli grele... Sunt polipi pe intestinele dumitale ca foile de varză... Va trebui să te tai şi să...
Se întrerupe şi mă întreabă :
- Unde te-ai operat ? Că văd nişte cicatrici pe aici...
- La Spitalul Militar din Piteşti, îi spun şi regret imediat momentul de sinceritate.
- Aha, urlă el, plin de entuziasm. În ce an ?
- În 1976...
- Aha, bravo ! Eu te-am operat ! Eu tăiam acolo pe vremea aia... Acum... ăăă... nu ştiu dacă are rost să-ţi spun cât de gravă e situaţia dumitale...
- E cancer ? mă sperii eu.
- Ba bine că nu ! Dumneata ai spus-o... Trebuie să te operez neapărat.
- Vorbiţi serios ?
- Da, dar te mai las să te bucuri pentru ultima oară de mâncare şi băutură... Că vin sărbătorile de Paşti şi... După aia vii la mine. De altminteri, oricum nu scăpai... N-ai încercat niciodată să te omori ? Că te văd cam trist... Pe deasupra, şi palid... Să-ţi dau numărul meu de telefon.
Am fugit din cabinetul Guzganului şi n-am mai călcat niciodată în acel loc. Închizând uşa, l-am auzit cum îi spunea asistentei :
- Mă bucur, dragă, de...
Şi uşa s-a trântit peste aceste cuvinte.
Analizele făcute într-un spital bucureştean au arătat că nu aveam niciun polip, nicăieri... Dar durerile nu au contenit. Aflându-mă într-o zi în Videle, cu treburi, mi-a venit ideea salvatoare. Am intrat în farmacia de lângă piaţă şi am întrebat ce antiinflamatoare au acolo. Farmacista mi-a zis mai multe. Printre ele, „Carpicon”,
- Din ce e făcut „Carpiconul” ? am întrebat.
- Din răşină de brad.
- Perfect. Vă rog să-mi daţi două flacoane.
N-am folosit decât unul. Ganglionii au redevenit normali şi durerile au încetat.