Cruzime

În copilărie am asistat, fără voia mea, la scene de o cruzime care m-a înfiorat. Am văzut cum un cioban a ucis cu bâta un căţeluş care a schelălăit până în ultimele secunde de viaţă. Micul animal a rămas în şanţ, scăldat în sânge şi cu capul zdrobit. Acelaşi cioban obişnuia să bată oile şi mieii, înainte de a-i sacrifica. Într-un rând, trecând spre şcoală, am văzut vreo trei oameni care se învârteau în jurul unui cal, cu nişte cuţite în mâini. Sângele şiroia din picioarele şi de sub burta roibului. Vreo trei zile n-am fost bun de nimic, aveam picioarele moi, abia mă târam, iar părinţii şi profesorii nu ştiau ce se întâmplă cu mine. Am aflat pe urmă că oamenii îi lăsau sânge calului care era bolnav... Am asistat la un masacru al tuturor câinilor din comunitate, organizat de un medic veterinar. Câinii erau prinşi, iar doctorul le făcea câte o injecţie cu benzină în inimă. Când erau eliberaţi, fugeau câţiva metri, apoi erau cuprinşi de spasmele morţii.
De Crăciun sufeream pentru porcul care era tăiat. Am simţit totdeauna o milă intensă pentru toate vieţuitoarele pe care oamenii le lăsau însângerate şi fără suflare. Fiica mea moştenit acest sentiment şi mi l-a potenţat şi mie, făcându-mi-l aproape de nesuportat. Iubim toate animalele şi visăm, în cazul în care am câştiga o sumă mare de bani, să facem o fundaţie pentru vieţuitoarele abandonate. Am văzut că pisicile aruncate, pe care le salvez, oftează tot timpul... Trăim într-o civilizaţie inferioară, din moment ce ne hrănim cu carnea unor fiinţe care au o inimă care le bate în piept, ne privesc cu nişte ochi aproape inteligenţi, simt foamea, setea, frigul şi teama şi se leagă afectiv de noi... Chiar planeta nu pare evoluată, căci multe animale se hrănesc cu trupurile altora, uneori superioare lor...
Dacă aş putea, aş interzice vânătoarea. Să tragi în ţinte vii e un sport barbar. Aş strânge toate puştile şi le-aş distruge. Acum începe frigul şi nimeni nu ajută sălbăticiunile să treacă iarna. Dimpotrivă, oamenii se duc cu armele lor lucioase şi zgomotoase şi le iau fărâma de viaţă care palpită în ele. Iepuraşi, căprioare, mistreţi, potârnichi... Anul trecut făceam lungi plimbări cu un prieten, în gura serii, pentru a combate insomniile. Am străbătut câmpia în lung şi în lat, de la pădure şi râu, până la dealurile din sud. N-am văzut decât un iepure foarte speriat şi vreo trei-patru potârnichi. Vânătorii au ras totul...
Când era mică, mi-am găsit fata foarte tristă. Am întrebat-o de ce era supărată. În loc de răspuns, mi-a pus şi ea o întrebare :
- Tati, ce fac puii de căprioară iarna ?
Nu ştiu dacă graţioasele căprioare fac pui în preajma iernii, dar cuvintele Nicoletei m-au tulburat profund. Le spun tuturor elevilor că animalele sunt, ca şi ei, nişte copii. Dar ele nu au părinţi care să le ia apărarea...