Lacul din câmp

În copilărie, ca să merg la naşul meu din localitatea învecinată, trebuia să străbat câţiva kilometri de câmpie. Drumul acela m-a fascinat totdeauna. Auzeam aievea respiraţia câmpului şi simţeam urcând în mine copleşitoare elanuri vitale. Prezenţe benefice şi misterioase, voci, enigmatice, lumini stranii, cântece de păsări, vieţuitoare sălbatice apărând pe neaşteptate, sunete înăbuşite, neclare... Am visat decenii întregi calea aceea şi cred că în visele mele, ea s-a suprapus peste o alta, dintr-o viaţă anterioară. În vis, drumul cobora într-o râpă adâncă, apoi urca ameţitor către cer, ierburi năvalnice o mărgineau, iar eu păşeam pe pământul uscat şi vibram de fericire. Uneori zburam de-a binelea. Levitam pe deasupra şoselei până ajungeam la casa fabuloasă a naşului...
În realitate, la mijlocul câmpului, în dreapta, se întindea un lac lung, a cărei apă lucea înspăimântător în întunericul care se făcea parcă mai dens în preajma lui. Treceam totdeauna cu inima cât un purice pe lângă oglinda sinistră a bălţii, îmi simţeam pulsul în gât şi în tâmple şi uneori o luam la fugă pentru a scăpa mai repede de zona blestemată. Oamenii povesteau înfricoşaţi că acolo îşi face apariţia diavolul, care ia forma unui răţoi sau al unui ţap... Mulţi îl văzuseră cu ochii lor... Când ajungeam în zona malefică, simţeam mirosul de ierburi ude şi vedeam cu coada ochiului mişcări suspecte de animale mici sau auzeam măcănit de raţe...
Anii au trecut, ţapii şi păsările nu şi-au mai făcut apariţia şi a dispărut, în cele din urmă, şi lacul... Astăzi mi-aş explica foarte simplu apariţia sălbăticiunilor în locul acela : gâşte, raţe sălbatice şi căprioare veneau să se adape noaptea din ochiul acela de apă noroioasă...
Ce capodoperă ar fi scos Vasile Voiculescu din aceasta "realitate" ? Dar Ştefan Bănulescu ? Fiindcă ei nu mai sunt, voi scrie eu o povestire...