Sentimentul timpului şi memoria răului

La câţiva ani după ce m-am născut, părinţii mei s-au mutat din casa bunicilor, mare şi luminoasă, într-un fel de bojdeucă. Am locuit acolo vreo câţiva ani. În memoria mea, perioada aceea s-a păstrat ca fiind cea mai lungă şi mai fericită etapă din viaţa mea. Până să merg la şcoală, nu aveam sentimentul timpului, care se dilatase atât de mult, încât realmente stătea pe loc. Vara ţinea aproape zece ani, iar iarna şi mai mult...
Păstram în memorie şi în suflet numai întâmplările fericite. Ce ţinea de violenţă şi răutate era repede uitat. Femeile pe care le cunoşteam se certau foarte rar, iar bărbaţii deloc. Apoi, când am mers la şcoală, vecinii şi cunoscuţii, care aveau şi ei copii, se bucurau din tot sufletul pentru succesele mele la învăţătură.
Mai târziu, am simţit că timpul se scurge din ce în ce mai repede, ca o apă curgătoare care se apropie de o cascadă, iar concetăţenii mei au schimbat memoria binelui cu una a răului. Fiecare ţine minte numai lucrurile urâte care i s-au întâmplat - şi acestea sunt foarte numeroase ! - şi pe cei care i-au provocat neplăceri. Apar conflicte determinate de lucruri mărunte care, în ochii unora, reprezintă afronturi de netolerat. Cam cum se întâmplă în nuvela lui Gogol, "Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici". Aproape toţi uită că li s-a făcut uneori şi bine. Dar recunoştinţa a dispărut, ca şi bucuria pentru reuşitele celorlalţi... Aş avea multe să-i recomand unui tânăr care ar fi atât de nebun, încât ar dori să îmbrăţişeze meseria mea...
Am rămas pentru totdeauna cu o anumită "defazare" în percepţia timpului. Prin clasa a VII-a, profesoara de limba franceză, o tânără foarte instruită şi inteligentă, a făcut un sondaj printre elevi, pentru a afla cât timp pierde fiecare cu... mesele. A rămas consternată când i-am spus că eu "consum" o oră şi jumătate pentru micul dejun, trei ore pentru prânz şi două ore pentru cină ! Abia într-un târziu şi-a dat seama că nu ştiam ce vorbesc !