Vargas Llosa, recunoașterea supremă

Mario Vargas Llosa a a fost recompensat cu Premiul Nobel. Poate că era timpul ca pe lista laureaților să apară după ani buni, în sfârșit, un scriitor de calibru. E posibil ca printre membrii comitetului de decernare să fie și un boșorog care se pricepe la literatură. Poate chiar mai mulți, având în vedere că un singur om de valoare nu poate influența decizia unui grup. Victor Hugo a fost de partea lui Balzac când acesta a candidat pentru un loc în Academia Franceză, dar votul poetului nu a fost suficient pentru ca romancierul să fie primit printre nemuritorii Franței. Malraux n-a putu să-l ajute, singur, pe Céline să publice Călătorie la capărul nopții la Gallimard, deși a votat favorabil. Dar  Hugo și Malraux au făcut gesturi de neuitat, în condițiile în care lui Gide i s-a părut că În căutarea timpului pierdut al lui Proust este o tâmpenie, Elio Vitorini a respins publicarea capodoperei Ghepardul de Lampedusa, iar criticul Sainte-Beuve a scris - auziți dumneavoastră ! - despre Baudelaire ca despre un poet oarecare... . Hugo și Malraux au apreciat niște scriitori total diferiți de ei înșiși : marii oameni sunt totdeauna deschiși către valoare . ( Păstrând proporțiile, un scriitor dur-realist ca Radu Aldulescu a putut să scrie elogios, comparându-l cu Kafka, despre un romancier absurd și urmuzian precum... Șerban Tomșa.  E o dovadă indubitabilă  că Radu Adulescu este mare din toate punctele de vedere...)
Am făcut aceste considerații fiindcă de multe ori acest premiu literar a fost a acordat pentru atitudini politice, umanitare sau ca o reparație morală pentru persecuțiile de tot felul îndurate de un autor... Numai pentru literatură adevărată nu.
Vargas Llosa este un scriitor de Nobel.  Cu toate că nu ascund faptul că sunt convins că Ismail Kadare ar fi meritat recunoașterea respectivă în mai mare măsură decât peruvianul. Când va fi răsplătit, albanezul ar putea să facă și el precum Sartre...
Mă bucur, oricum, că unui mare scriitor i-au fost recunoscute meritele. ( Îmi vine să râd însă când citesc motivarea nordicilor : „...pentru cartografierea structurilor de putere..., etc ”) Când premiul cu pricina a fost acordat lui Márquez, am fost fericit. Aș fi fost în al noulea cer dacă Academia Suedeză s-ar fi gândit și la Borges. I-am retras lui Vargas Llosa o importantă cotă de simpatie după ce am aflat că, în toiul unei discuții în contradictoriu cu Márquez și pe fondul unui consum excesiv de whisky, peruvianul l-a doborât pe columbian cu un pumn bine plasat. Cei care m-au cunoscut în tinerețe știu că nu disprețuiesc astfel de confruntări între bărbați, dar îmi dau seama că a da cu pumnul este expresia unui complex rușinos. E posibil ca Llosa să joace în altă ligă decât Márquez.
Una peste alta, felicitări Mario Vargas Llosa !