Voi citi cărțile ca pe niște ziare

În satul lui Marin Preda, oamenii citeau cărțile romancierului ca pe niște ziare. „Ăsta scrie ce se întâmplă pe ulița noastră”, a spus unul.  Era clar : X e Gheorghe, Y e Costică, Z e Mitică. Ia să vedem cine cu cine trăiește, cine s-a mai îmbătat, cine umblă noaptea după curve sau bate cârciumile, cine fură de rupe pământul... Cutare și cutare. Aha, autorul  râde de Gheorghe că bea, de Ion că e curvar șu de Vasile că e hoț... Dar mustăciosul ăla care iese din boscheți, încheindu-și brăcinarul ? E...Gigel, avocatul diavolului...
Și așa mai departe... În asemenea medii cei mai mulți nu înțeleg nici măcar ziarele, fiindcă nu cunosc prizăritele neologisme folosite în texte. Ei au nevoie de traducători. Unul era Moromete care le tălmăcea prietenilor, în poiana lui Iocan, ce spuseseră jurnaliștii. Altul era Nae Ipingescu, care îi deslușea lui Titircă Inimă-Rea adânca filosofie a „patriotului” Rică Venturiano...
Să citești în felul acesta o carte evidențiază, în primul rând, incultura „cititorului”.  Chiar și în cele mai proaste facultăți se învață că una e ficțiunea și alta e realitatea. În al doilea rând, e o dovadă de prostie și de indecență. Când recunoaște, într-un volum, vreo scenă jenantă luată din viața sa, un om cu scaun la cap ( există și din ăștia ! ) tăce mâlc și caută să nu se expună expună ironiilor. În niciun caz nu-și pune poalele în cap și nu caută „să se răzbune”  pe „autoriu”.  Și pentru ce să o facă ? Pentru tâmpenia sa ? Literatura e făcută să și râdem, dar nu de oameni, ci de anumite situații, metehne, nepotriviri, contraste. Râsul este cea mai puternică formă de viață. Trebuie să fii redus rău ca să înțelegi că un scriitor râde de tine dacă scrie că un personaj care îți seamănă a băut un pahar de vin sau a înghesuit o prostovană  într-un ungher. În sfârșit, să te manifești precum consătenii lui Preda este un gest de imoralitate. Cei care au reacționat nepotrivit la prozele marelui scriitor ( ca și în cazul lui Sorin Stoica ) au săvârșit un gest de imoralitate. Să te recunoști numai în aspectele murdare ale unei opere spune multe. Un țăran veritabil s-ar rușina să facă asta. De asemenea, să amesteci esteticul cu realitatea este profund imoral : târăști o creație, la care nu te pricepi, în noroiul care îți este familiar. E o crimă estetică.
Dar ce-ar fi să citim toți cărțile ca pe niște ziare ? Să nu ne mai uităm la știri și să deschidem marile opere ale literaturii de pretutindeni. Să află de cine s-a mai îndrăgosit Mâșkin, ce mai face Holden Caulfield, pe unde mai umblă Giovanni Drogo, unde s-a mai angajat Ignatius Reilly, ce mai bea Thomas Hudson, ce mai citește profesorul Kien, ce mai gândește Bardamu... Dar Natașa Rostova și Sonia Marmeladova ? Și prin ce încurcături mai trece Cicickov ?
 N-ar fi extraordinar să dăm mereu peste lucruri noi, surprinzătoare. Personajele să se miște ca niște oameni de pe stradă și să-și ia viața în propriile mâini. Să treacă dincolo de hotarele imaginației marilor scriitori și să trăiască evenimente la care niciun creator nu s-a gândit încă...  Să ne ofere, în fiecare zi, vești proapete... Cărți vii, în perpetuă mișcare, transformare, renăscând mereu, primenindu-se, schimbându-se, înnoindu-se...  Cartea de nisip a lui Borges multiplicată în infinite exemplare...
N-ar fi acestea mai interesante decât orice ziar ?

P.S. Admirabilul prozator Răzvan Rădulescu a luat premiul european pentru literatură. N-am auzit pe nimeni dezbătând știrea. În schimb, pe toate canalele de televiziune se anunță, cu entuziasm, că „marele” Cătălin Botezatu a scris o carte. Chiar, cât i-o fi dat ăluia care i-a scris-o ? ( Remarc, în treacăt, că de la o vreme toate „vedetele”scriu cărți...  Nu se mai mulțumesc doar să se crăcească, toată ziua și toată noaptea, pe micile ecrane... „Starurile” simt că a scrie o carte e ceva deosebit. Dar pe mine nu mă deranjează, fiindcă fac parte din altă parohie. )
Dacă creatorul de modă mi-ar fi dat 10 000 de euro, aș fi făcut din existența lui o capodoperă... De viață, se înțelege...