Am trecut de multe ori pe aici. E locul cel mai înalt pe o rază de zeci de kilometri. O ridicătură semeață pe malul înalt al răului deschide orizontul către răsărit și nord, oferind, în plină câmpie, o priveliște montană, de neuitat.
Acum perspectiva este închisă de tufele de porumbar. Deși se știe că aici a fost o așezare străveche, locul este cultivat cu nepăsare de zeci și zeci de ani. Cineva a semănat ovăz, dar în mijloc au crescut rugi de mure. Săpături arheologice nu s-au făcut, fiindcă... nu sunt bani. Multă vreme, copiii au adus la școală bucăți de ceramică și obiecte casnice, inscripționate, ce par a fi din epoca pietrei.
Nu știm cine a trăit aici. Nu există izvoare scrise ! Iar dacă le găsim, le călcăm în picioare. Nu avem memorie și de aceea nu suntem în posesia unei identități ferme. Ca și caracterul nostru, originea ne rămâne în ceață. Paralele, multe, merg către alte manifestări, eminamente verbale. Urâm tot ce este așternut pe tăblițe, pergament sau hârtie, pentru că textul se cere respectat și urmat. Iar noi nu știm ce este respectul și ocolim regulile. Oralitatea ne va omorî. Ne folosim gura pentru acțiuni care se fac, de obicei, cu ajutorul altor componente anatomice.
Din desiș cântă prepelițele. Doamne, n-am mai auzit pitpalacul de atâta amar de vreme ! Credeam că vânătorii i-au omorât pe toți.
Din ființele care au respirat pe aici au rămas niște urme vagi. Stau la umbra unui tecar și încerc să-mi imaginez cum arătau și ce făceau străbunii. Nu reușesc. Oare știau să râdă ? Legendele spun că dacii se veseleau chiar și în momentul morții. În marea lui înțelepciune, Umberto Eco a înțeles un lucru esențial : creștinismul nu avea cultura râsului sănătos, ca manifestare a bucuriei de a trăi. Eruditul italian a scris Numele trandafirului. ( Fără legătură cu subiectul nostru, m-am întrebat deseori dacă Borges s-a supărat pe semiotician : Numele... a apărut în 1980, iar argentinianul a murit în 1986. ) Râsul era socotit subversiv, periculos. Misionarii credeau că nu se râde gratuit, ci totdeauna de cineva. Divinitatea lor era mereu încruntată. Din acest motiv, au distrus, cu sălbăticie, culturi și civilizații neprețuite. Deși Dumnezeul lor propovăduia iubirea, credincioșii Evului Mediu și-au ars semenii pe rug. Mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea i-a învățat pe creștini să râdă și a schimbat fața umanității.
Miroase a ierburi crude, a pământ umezit de rouă și simt respirația câmpiei.
P.S. Am văzut că niște deștepți au construit o parcare la Sarmizegetuza și au dărâmat, în acest scop, niște ziduri milenare !
6 comentarii:
Aţi găsit teritoriul perfect, locul de unde, aşa am citit eu, creaţia interioară vă năpădeşte şi vă înconjoară -de aici este minunat ceea ce ai scris.
Personal am simţit şi eu aşa în unele locuri.
P.S. Numele trandafirului - o carte de cotitură, care a reactivat documentarul în descrierea ficţională a unor evenimente. Cartea vine ca o remisiune a bisericii catolice de-a nuanţa evenimente care i-au scăpat datorită obiectivităţii de care acum vrea să de-a dovadă.
Scorchfield,
mulțumesc. :) Venind din partea cuiva care scrie admirabil, cuvintele sunt onorante.
E pusă excelent problema „teritoriului” !
Iar râsul este, în opinia mea, o formă de toleranță.
In descrierea dvs am recunoscut „Cucuiul” :). Pacat de faptul ca in atatia amar de ani nimeni nu s-a ocupat de acele vestigii ingropate. Cine stie ce zace acolo si ce ne-ar putea sopti strabunii...
Alexandru,
ai dreptate, m-am referit la „Cucui”, pe care l-am introdus, chiar cu numele său real, în romanul burlesc „Maimuțe în haremul nopții”.
Ce națiune civilizată ar lăsa la voia întâmplării niște vestigii atât de valoroase ? E o nepăsare criminală ! La fel de rău este că urmele înaintașilor au fost distruse și de săpăturile făcute aiurea, cu târnăcopul, în speranța găsirii unor comori.
Tocmai m-am documentat în legătură cu Dacia ( voi scrie un roman a cărui acțiune se petrece atunci ) și am constatat că Imperiul Roman ăși fixase granița pe Olt și în imediata apropiere a râului. Vestigiile de la „Cucui” par mai vechi.
Mult, mult succes și multă inspirație la noul roman!
Sunt curios în ce cheie anume vă veți decide să-l scrieți. Oricare ar fi aceasta, vă doresc ca întrepriderea dumneavoastră literară să vă aducă sumedenie de satisfacții intrioare și să trezească atât interesul criticii cât și pe cel al publicului larg.
Domnule Anton,
mă bucur atât de mult că vă citesc din nou. M-am gândit deseori la dumneavoastră. Sper că sunteți bine.
Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase și vi le întorc înmiit. În ceea ce privește scrisul, aproape că aș renunța. Deși, în condițiile în care trăiesc, ca unul dintre mulții profesori din Republică, e singurul lucru care îmi aduce lumină în suflet.
Vă îmbrățișez.
Trimiteți un comentariu