4 martie 1977

Am făcut multe nebunii în viaţă, dar ele nu m-au afectat decât pe mine. I-am menajat pe ceilalţi cât am putut. ( Ei pe mine, nu, fiindcă asta e logica lucrurilor. ) Cum se spune, am trăit periculos, riscându-mi deseori pielea. Nu ştiu cum să spun, dar toate faptele mele mi s-au impus de undeva, de sus. Parcă am fost nevoit să mă comport ca un ţăcănit. Ăsta a fost rolul meu, deşi m-am străduit din răsputeri să fiu un băiat bun. Aşa se face că 4 martie 1977 m-a surprins în Bucureşti, în drum spre o unitate militară de vânători de munte, de unde dezertasem în urmă cu câteva zile !
Să mă explic. Încă apăsat de depresia care mă doborâse în ultimul an de liceu, îmi satisfăcem stagiul militar într-un batalion din Câmpulung Muscel. Acolo aveam să mă împrietenesc cu Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Liviu Papadima, Tompa Gabor şi Ivan Gheorghe. Marin Neagu, Ştefan Cârje şi Doru Mareş îmi vor deveni apropiaţi abia în primul an de facultate. Nu vreau să mai evoc viaţa de cazarmă care ne dădea tuturor coşmaruri, dar trebuie să precizez că, dintre terişti, nu primeau permisii decât ostaşii care aveau pile serioase. Cum nu eram rudă cu niciun general sau activist de partid, n-am avut parte de nicio zi de repaus, cu excepţia concediului medical care mi s-a dat după ce am fost operat de apendicită în Spitalul Militar din Piteşti. Mă oploşisem pe la bucătărie, ca veselar, alături de Tompa şi de Ivan.  Aveam un comandant de pluton, locotenentul-major Emil Dângeanu, bun de pus la rană. La fel era şi şeful companiei, maiorul Arvatu. Vâzând că nu suntem verificaţi la sânge, mi-a venit ideea să dispar câteva zile şi să merg acasă. Ivan şi Tompa s-au oferit să mă acopere. Primul mi-a dat şi hainele lui. Eram subţire pe vremea aceea, dar ţin minte că sacoul în carouri al lui Ivan ţipa pe mine. Aveam nişte mustăţi castanii, uşor deschide de aerul tare al munţilor, aşa încât păream ungur curat, spre marea bucurie a prietenului Tompa. Astăzi, când rememorez fapta mea necugetată, mă cutremur. Aş fi putut fi legitimat de orice miliţian ( patrulele nu mă băgau în seamă, fiindcă nu purtam uniforma militară ) şi trimis într-un batalion disciplinar. Ba chiar puteam să înfund puşcăria. Dar am avut noroc. Nu numai că nu m-a abordat nimeni, dar nu m-a recunoscut nici maică-mea, când am ajuns acasă. Făcuse ochii cât cepele când m-a găsit pe prispă, aşteptând-o să vină de la câmp. Mustaţa mea le-a impresionat neplăcut pe toate rudele, astfel că au făcut pe rând pelerinaj la casa mea, pentru a mă convinge să-mi rad pămătuful de sub nas. Pe atunci, în mediul în care copilărisem, ieşeai din rândul oamenilor dacă îţi lăsai mustaţă !
A venit repede şi momentul  plecării şi, ca de obicei, am poposit la Uzina de Maşini Electrice Bucureşti ( Dinamo ! ), aflată în Militari, lângă APACA şi vizavi de Academia Ştefan Gheorghiu. Tata era pompier acolo şi avea un dormitor în care mă găzduia periodic şi unde mă coceam de căldură. Alături, în birou, veneau tot felul de indivizi care îşi povesteau, până în zori, păsurile. Erau muncitori din tura de noapte, care îşi mai trăgeau sufletul. Unul povestea cum trăia el, în disperare de cauză, cu o babă, altul se plângea cum fusese dat la o parte de la cârma familiei de un tânăr foarte viril care le mulţumea şi pe nevastă-sa şi pe fiică-sa. Şi câte şi mai câte nu auzeam din patul meu pus chiar lângă un calorifer uriaş !
Stăteam cu tatăl meu în dormitor şi discutam cum să ajung la unitate. Nu mă hotărâsem dacă să iau trenul sau autobuzul. Cu câteva ore înainte trecusem prin locul unde avea să se prăbuşească faimosul bloc din Militari. Clădirea a nceput să se scuture brusc şi cineva a strigat sfâşietor : "Cutremurrr!". Ne-am năpustit afară. Pământul părea o barcă agitată de furtună şi abia ne puteam ţine pe picioare. Un pompier mai în vârstă se agăţase de mine şi îl implora pe Dumnezeu să nu-l omoare. Un altul, Zamfir, rămăsese înăuntru şi dormea înainte, în timp ce pe el cădeau bucăţi de tencuială. Mi se părea că zgâlţâiala aceea nebună nu va înceta până când nu ne vom scufunda în adâncuri. Răsăritul era înroşit ca de o flacără uriaşă, care ieşea din pământ. Când, în sfârşit, n-am mai fost aruncaţi încoace şi încolo, am simţit o greutate pe inimă. Toată seara am trăit cu senzaţia că am în piept o bucată de plumb.
A doua zi am traversat oraşul împreună cu tata, pentru a ajunge la gară. Am reuşit să ne agăţăm de un troleibuz. Pe scări, alături de noi, era o fată care s-a dezechilibrat la o curbă şi era pe punctul de a se zdrobi de pavaj. Am prins-o de mijloc şi am ţinut-o bine.
Trenurile nu circulau şi am luat un autobuz. În faţa mea un băiat s-a lins, ceasuri în şir, cu o fată . ( Nu voi înţelege în ruptul capului cum pot unii să facă un gest atât de intim în văzul tuturor ! )
Am ajuns în cazarmă la timp pentru a prinde promisiunea locotenetului de a-mi da câţiva pumni. Colonelul, care era de o prostie rămasă proverbială, ne-a adunat în cantină şi ne-a ţinut un discurs pe care nu-l voi uita niciodată :
- Vedeţi şi voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta naţional... ăăăă.... Voi staţi aici, porcilor, ca nişte puturoşi ce sunteţi şi ascultaţi postul ăla de radio.... ăăăă....făcut de nişte bandiţi....numit....ăăăă... cum îi zice ?...ăăăă...( aici un ofiţer i-a şoptit mumele )...Europa Liberă.... iar în Bucureşti, soldaţii adună de sub dărâmături...ăăăă... câte un picior....câte o mână.... ăăăă...câte un stomac.....câte un ficat... ăăăă...le pun în pungi şi....ăăăăă... nu se mai ştie niciodată ale cu este !