Vieţile şi chipurile unui om

O zi şi o noapte. Altă dimineaţă şi alt asfinţit. Un prieten şi-o femeie. O bucată muzicală. Un câine, un peisaj şi o scenă neplăcută.  O carte citită şi recitită.
 Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină.  Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu  tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.