joi, 15 martie 2012

Mâna care scrie

Pe măsură ce trec anii, trebuie să ne familiarizăm cu străinul care ne priveşte suspicios, în fiecare dimineaţă, din oglindă. Sunt din ce în ce mai puţini oamenii care îmbătrânesc frumos şi devin, de la o anumită vârstă, rezonabili. Anumite categorii sociale se uzează grotesc. Bărbaţii ajung nişte babe bârfitoare, orăcăitoare şi invidioase. Ceva de nesuportat.
Cineva, care începuse să se ofilească, mi-a spus că are o bibliotecă frumoasă şi se gândeşte cui să o lase. Cum nu ai cui ? m-am mirat. Doar ai copii. Ehe, pe copii nu-i intereseaă cărţile. Nu citesc deloc, mi-a spus, oftând, amicul meu.
Trec întâmplător pe la un prieten care a moştenit biblioteca şi arhiva unui istoric care a murit recent. Omul e mândru de comoara sa şi îmi arată volumele adunate în trei încăperi. E tot ce a strâns într-o viaţă un om pasionat de meseria sa. Sunt lucrări de specialitate în câteva limbi, teze de doctorat, manuscrise, jurnale, agende pline de note, scrisori, fotografii. Asta înseamnă să fii profesor. Să cauţi şi să găseşti surse de informaţie, să creezi metode noi de cercetare, să inovezi şi să cunoşti permanent, cu ochi iscoditor şi cu spiritul treaz. Iar totul rămâne în mâinile unor necunoscuţi care nu prea ştiu cum să preţuiască noianul de hârtii, dar se gîndesc să valorifice ce le-a căzut în mână. 
Creangă a trăit, în ultimii săi ani, cu un fel de ţiitoare care, imediat după ce prozatorul şi-a dat duhul, s-a grăbit să pună pe foc ce rămăsese de la răposat.
Nişte necunoscuţi s-au prezentat la ultima adresă a lui Eminescu, după ce acesta murise, şi au revendicat, în numele lui Titu Maiorescu, lada cu manuscrisele poetului. Un exeget avansa ideea că unele poeme n-au mai fost publicate niciodată.
La moartea lui Preda, Securitatea a pătruns în biroul său de la Cartea Românească şi a confiscat manuscrisele, prinre care se afla şi Un an din viaţa unui scriitor ( un scurt jurnal de creaţie ).
Nu ştiu de ce sunt emoţionat de soarta opurilor pe care le văd. Se întâmplă exact ca atunci când moare un ţăran şi rămân după el un câine şi un motan care nu mai fac parte din planurile de viitor ale noilor proprietari.
Vreau să văd mai bine un text, însă constat că nu am ochelarii la mine. Gazda mea îmi întinde o pereche de ocheţi demodaţi : sunt chiar ochelarii mortului. Mi se pare înfiorător. Brusc, mi-am amintit că, la catafalcul lui Marin Preda, o doamnă distinsă  spunea cuiva că romancierului ar fi trebuit să i se pună ochelarii chiar şi în coşciug, fiindcă aşa, fără biciclete, cadavrul nici nu părea că este al marelui scriitor, iar lumea nu-l recunoştea...
Nimic nu m-a mişcat însă mai mult decât studiile bătrânului universitar rămase nepublicate. Sunt scrise cu mâna, curat, ordonat, în şiruri egale, cu răbdare.  Chiar şi din aspectul paginii se vede respectul pentru cititor. Un text dactilografiat ori unul cules la calculator nu păstrează decât prea puţin amprenta energetică a omului care a fost, dar literele rotunjite cu degete înţepenite de ani mă tulbură. Mâna care le-a scris a redevenit pământ, dar care va fi destinul lor ?
Vor încălzi o sobă ?
Vor fi cumpărate de un colecţionar ?
Vor fi publicate într-o ediţie a operelor ilustrului dispărut ?
Sau vor fi copiate de un tânăr ambiţios, dornic să se afirme cât mai curând ?

17 comentarii:

Karina spunea...

Mareata si impresionanta postare!!

abbilbal spunea...

O seară bună prietene virtual. Cât adevăr ai pus în cuvintele: "Cineva, care începuse să se ofilească, mi-a spus că are o bibliotecă frumoasă şi se gândeşte cui să o lase. Cum nu ai cui ? m-am mirat. Doar ai copii. Ehe, pe copii nu-i intereseaă cărţile..." ". Vor fi cumpărate de un colecţionar ?
Vor fi publicate într-o ediţie a operelor ilustrului dispărut ?
Sau vor fi copiate de un tânăr ambiţios..."
Este dur acest adevăr, dar este un adevăr de necontestat. Sunt prea puţini cei care astăzi apreciază o bibliotecă rămasă moştenire. Nu ştiu cum va aprecia Ioana mica mea bibliotecă personală, în care sunt şi cărţi demne de băgat în seamă, dar pe mama ei nu o interesează cu toate că a crescut alături de ele.

Scorchfield spunea...

Gogol este referința, nu pentru că este unul dintre cei mari, ci pentru că este primul de care știm că este piroman literar, dar parcă totuși este primul care a ars „suflete zbuciumate”!

Condeera spunea...

Kindle la putere... din pacate. M-am nascut prea tarziu... :\

Julian Muscalu spunea...

PS. Nu ştiu dacă a fost trimis comentariul. Dacă da, atunci nu mai trebuie publicat acesta.

Eu tocmai mi-am scris un CV pe blog (modificând prima postare, din cele 8 câte am mai păstrat pe "blog").

La fel am făcut şi cu "blogul principal" (un Wordpress, care e mult mai complex decât ce are Blogger, mai ales dacă e la tine pe site, într-un subdomeniu : cum ar veni la mine http://julian.mateinfo.net/ - deci nu doar cel "free" la wordpress.com).

Scriind acest scurt CV (pentru prima oară în viaţă) am avut senzaţia că-mi scriu testamentul ... Let It Be ... (dar testamentul meu e scris de pe când aveam 35 de ani ...).

Un sentiment similar cu cel de acum (cu scrierea CV-ului) am simţit anul trecut ...

Anul trecut am dus în pod vreo 300 de cărţi (literatură ... "romane" cum ar spune nea Nicu Văcăroiu Săniuţă !).
Ele, cărţile, au fost duse temporar (!) că nu mai aveam unde să le pun, am zis să nu mai stau cu atâtea cărţi peste tot, pe sub paturi, fotolii .. etc. O altă bibliotecă nici n-aş avea unde să mai pun ... nu contează.
Dar după 2 luni am văzut cum au ros şoarecii multe cotoare de cărţi, din alea duse în pod. Mi-a părut tare rău (da rău dă tot, ştii cum ? vorba Catindatului) ... dar mi-a trecut, oarecum. Mai bine le dădeam la un anticariat, poate luam o mie de lei pe carte (cât să dea şi anticarii pe ceva ce nu se prea vinde ?!...)

Poate unii nu ştiu ce vreau eu să spun acuma, dar eu regret o parte din "vremurile" de dinainte de 1990. Ba chiar am devenit un ins mai degrabă "de stânga" (lucru de neconceput pentru mine acum 20 de ani).

Cărţile ... ah, da ... păi ... păi în principiu le citim noi dinozaurii, noi fiind pe cale de dispariţie oricum.

Şi când vom fi pământ vom fi fericiţi. Da' mai e mult de îndurat până atunci ...

Radu spunea...

La intrebarile pe care ti le pui justificat , ca un iubitor de carte ce esti , Serban ,raspunsul cred ca-i ca-n viata : . Daca mostenitorul a fost bine ales , soarta mostenirii va avea viitor . Daca nu , ...numai trecut si multa caldura in soba !

Ryanna spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Ryanna spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Liviu Drugă spunea...

Trecem usor-usor spre aceasta indiferenta pentru carti, in lumea occidentala. Asia si, mai ales, Orientul mijlociu vor ramane ultimele bastioane ale acestui cult. In 2-300 de ani cartile vor fi vazute la muzeu şi vor avea niste preturi foarte mari. Totul devine digital...

Cu toate acestea, simt eu ca omul care e nu doar un animal social, ci si unul... curios si comod, va mai fi "robul" cartii stranse la piept inca mult timp de acum in colo, indiferent cat se va deteriora lumea literelor si a cititului

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
glumeşti ! :)

Şerban Tomşa spunea...

Abbilbal,
prietene drag, cărţile sunt nişte fiinţe de care ne ataşăm. Militez pentru o libertate deplină a oamenilor, dar le-aş impune acestora un singur lucru : să citească un număr de cărţi lunar. În felul acesta, n-ar mai avea timp pentru murdăriile pe caree le produc. Pe profesori şi pe învăţători i-aş obliga să citească măcar două volume pe săptămână. Ar deveni mai înţelepţi şi ar scăpa şi de complexele de inferioritate, ca şi de invidia pe care o au unii faţă de alţii. Ar fi mai relaxaţi şi mai siguri de stima celorlalţi.

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
când mă gândesc ce a ars Gogol, îmi vine să mă las de scris. Pentru mine, Gogol este cel mai talentat prozator care s-a născut vreodată.

Şerban Tomşa spunea...

Condeera,
am acelaşi sentiment.:) Măcar în Renaştere să fi vieţuit ! dar nu uita că noi am mai fost încarnaţi. Ultima mea reîncarnare s-a produs în Antalya, acum câteva sute de ani. Am fost, acolo, alchimist. Aşa scrie în toate cărţile de specialitate pe care le-am consultat.

Şerban Tomşa spunea...

Julian,
am sentimentul că îmi fac testamentul cu fiecare rând scris.
Iar cărţile fac parte din lumea noastră, care nu va pieri niciodată.

Şerban Tomşa spunea...

Radu,
am observat un paradox : cei care au avere nu au şi moştenitori pe măsură, iar săracii au urmaşi foarte destoinici care ar merita nişte moşteniri babane. Ce strânge o generaţie risipeşte următoarea. Cine nu are nimic de aruncat se apucă şi strânge. :)

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
cum spuneam, lumea noastră nu va pieri, chiar dacă am din ce în ce mai acut sentimentul că fac parte dintr-o lume pe cale de dispariţie.
Iar cărţile... cărţile vor depinde de felul în care ne vom educa urmaşii. Cred, totuşi, că 21 decembrie 2012 ne va lăsa fără...suport electronic.

Şerban Tomşa spunea...

Liviu,
trebuie să insuflăm tinerilor respect pentru carte, pentru a-i putea asigura acesteia o viaţă mai lungă. Propuneam cândva modelul cultural al Chinei medievale. atunci şi acolo, oamenii urcau scara măririlor pe baza unor examene ( plus scrierea unor poeme ) ţinute în faţa unei comisii a înţelepţilor. Cu cât era mai învăţat, cu atât cetăţeanul devenea mai bogat.