Mâna care scrie

Pe măsură ce trec anii, trebuie să ne familiarizăm cu străinul care ne priveşte suspicios, în fiecare dimineaţă, din oglindă. Sunt din ce în ce mai puţini oamenii care îmbătrânesc frumos şi devin, de la o anumită vârstă, rezonabili. Anumite categorii sociale se uzează grotesc. Bărbaţii ajung nişte babe bârfitoare, orăcăitoare şi invidioase. Ceva de nesuportat.
Cineva, care începuse să se ofilească, mi-a spus că are o bibliotecă frumoasă şi se gândeşte cui să o lase. Cum nu ai cui ? m-am mirat. Doar ai copii. Ehe, pe copii nu-i intereseaă cărţile. Nu citesc deloc, mi-a spus, oftând, amicul meu.
Trec întâmplător pe la un prieten care a moştenit biblioteca şi arhiva unui istoric care a murit recent. Omul e mândru de comoara sa şi îmi arată volumele adunate în trei încăperi. E tot ce a strâns într-o viaţă un om pasionat de meseria sa. Sunt lucrări de specialitate în câteva limbi, teze de doctorat, manuscrise, jurnale, agende pline de note, scrisori, fotografii. Asta înseamnă să fii profesor. Să cauţi şi să găseşti surse de informaţie, să creezi metode noi de cercetare, să inovezi şi să cunoşti permanent, cu ochi iscoditor şi cu spiritul treaz. Iar totul rămâne în mâinile unor necunoscuţi care nu prea ştiu cum să preţuiască noianul de hârtii, dar se gîndesc să valorifice ce le-a căzut în mână. 
Creangă a trăit, în ultimii săi ani, cu un fel de ţiitoare care, imediat după ce prozatorul şi-a dat duhul, s-a grăbit să pună pe foc ce rămăsese de la răposat.
Nişte necunoscuţi s-au prezentat la ultima adresă a lui Eminescu, după ce acesta murise, şi au revendicat, în numele lui Titu Maiorescu, lada cu manuscrisele poetului. Un exeget avansa ideea că unele poeme n-au mai fost publicate niciodată.
La moartea lui Preda, Securitatea a pătruns în biroul său de la Cartea Românească şi a confiscat manuscrisele, prinre care se afla şi Un an din viaţa unui scriitor ( un scurt jurnal de creaţie ).
Nu ştiu de ce sunt emoţionat de soarta opurilor pe care le văd. Se întâmplă exact ca atunci când moare un ţăran şi rămân după el un câine şi un motan care nu mai fac parte din planurile de viitor ale noilor proprietari.
Vreau să văd mai bine un text, însă constat că nu am ochelarii la mine. Gazda mea îmi întinde o pereche de ocheţi demodaţi : sunt chiar ochelarii mortului. Mi se pare înfiorător. Brusc, mi-am amintit că, la catafalcul lui Marin Preda, o doamnă distinsă  spunea cuiva că romancierului ar fi trebuit să i se pună ochelarii chiar şi în coşciug, fiindcă aşa, fără biciclete, cadavrul nici nu părea că este al marelui scriitor, iar lumea nu-l recunoştea...
Nimic nu m-a mişcat însă mai mult decât studiile bătrânului universitar rămase nepublicate. Sunt scrise cu mâna, curat, ordonat, în şiruri egale, cu răbdare.  Chiar şi din aspectul paginii se vede respectul pentru cititor. Un text dactilografiat ori unul cules la calculator nu păstrează decât prea puţin amprenta energetică a omului care a fost, dar literele rotunjite cu degete înţepenite de ani mă tulbură. Mâna care le-a scris a redevenit pământ, dar care va fi destinul lor ?
Vor încălzi o sobă ?
Vor fi cumpărate de un colecţionar ?
Vor fi publicate într-o ediţie a operelor ilustrului dispărut ?
Sau vor fi copiate de un tânăr ambiţios, dornic să se afirme cât mai curând ?