Când reuşea să scrie, Marin Preda era fericit. Când nu, era morocănos, inabordabil. Este evident că există la el o bucurie specifică, procurată de actul de a scrie. Uneori o face greoi, butucănos - din topor, cum zicea Constanţa Buzea -, împiedicat, dar e mereu savuros, interesant. Cititorul nu-şi mai pune problema că romancierul scrie dialectal, ca, în alte registre, Creangă ori Caragiale. Citim cu plăcere textele lui Preda, chiar atunci când naratorul se apucă să facă gazetărie peste capul personajelor - Delirul -, construcţia este inabilă - Marele singuratic -, sau tipul de proză practicat nu este potrivit cu mediul social evocat, cum se întâmplă în Intrusul, dar mai ales în Risipitorii. Ca şi Caragiale, Preda scrie pentru a fi citit de oameni care consideră literatura o formă de viaţă, nu un meşteşug ce ţinteşte aprecierea specialiştilor. E un anticalofil convins, dar cu un stil inconfundabil. Nu fantezia epică e partitura sa, ci faptele care revelă adevărul. Capodopere absolute rămân, pentru mine, Moromeţii I şi câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri. Cărţi bune sau foarte bune îmi par Imposibila întoarcere, Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre pământeni.
Printre volumele care stau permanent pe biroul meu se află Imposibila întoarcere. Preda nu este un cap teoretic. Totuşi, răspunsurile pe care el le dă unor întrebări sunt, dincolo de stângăcia-i seducătoare, cu efecte transfiguratoare, de o expresivitate unică. El găseşte cele mai potrivite construcţii, punând, în variate împrejurări, degetul pe rană. Instinctul îi spune că, pentru a rezolva corect o problemă, trebuie să o definim cum trebuie. Iar el reuşeşte să facă asta în mod memorabil : imposibila întoarcere, spiritul primar agresiv, obsedantul deceniu, compromisul cu ideile.
Dar altceva voiam să arăt. Preda are o ingenuitate specifică în a aborda situaţiile epice. Protagonistul său este, ca şi autorul, "năuc", fără o aderenţă vizibilă la realitate. Personajul şi naratorul - uneori cei doi se confundă - trăiesc o permanentă uimire în faţa miracolului reprezentat de viaţă ori de literatură. Omul Preda se minuna că femeile au cercei şi pantofi cu tocuri înalte, lui Ştefan Paul, din Delirul, i se pare neverosimil ca o fată să poarte chiloţi.
La un singur prozator român mai întâlnim o asemenea candoare, dar acela este total diferit, ca imaginar epic, de teleormănean. E vorba de Mircea Eliade. Şi autorul Nopţii de sânziene scrie cu delicii, explorând enigmele existenţei, în compania personajelor sale. Dar în timp ce Preda este prins iremediabil de vocile unei realităţi tiranice, Eliade vede semne misterioase şi inventează alte lumi, călăuzindu-ne, pe nesimţite, într-acolo.
4 comentarii:
,,Nu scrii ceea ce vrei, ci ceea ce poți", așa ar fi spus Marin Preda (citat de George Bălăiță). Nu știu ce și-a dorit Marin Preda să scrie, dar de făcut... a făcut-o bine. A putut!
Toate cele bune vă doresc!
Ştefan S.,
Succeszul lui Marin Preda ar trebui căutat în impactul pe care l-a avut personajul Moromete în planul receptării. E curios că, la noi, cele mai populare romane - şi, dacă ne luăm după critici, cele mai valoroase - nu sunt intelectuale şi citadine şi fac din oralitate un punct forte. Preferinţele noastre sunt, din păcate, discriminatorii. De pildă, un mare scriitor, Radu Petrescu,rămâne un anonim.
La începutul carierei, Preda a avut în Aurora Cornu un excelent consilier literar. Mai târziu n-a mai avut încredere în nimeni şi a încercatsă-şi facă personajele medici şi filozofi. Oricum, scisul său a mers oarecum descendent.
Vă îmbrăţişez.
P.S. Nepotul scriitorului, Marin Preda - fratele mai mic al lui Sorin Preda - îmi spunea că unchiul său scria prost când era fericit.
Da, Radu Petrescu a fost un mare scriitor!... Și ce Jurnale superbe a lăsat.
Poate că nici Eminescu n-ar fi scris la fel, așa susțin mulți, dacă ar fi fost un om fericit...
Eu vă doresc multă fericire și spor la scris!
Ştefan S.,
Aveţi dreptate. Totuşi, nu vreau să cred că frumuseţea izvorăşte numai din suferinţă. Ca să putem scrie, avem nevoie de un spaţiu moral, care se întunecă atunci când suntem nefericiţi. Eminescu îi avea pe Caragiale şi Creangă, pe lângă alţi prieteni care l-au trădat. Cred că simplul fapt că iubeşti pe cineva, fără să ţi se răspundă, te face fericit. Sau poţi fi fericit când scrii, cum se întâmpla cu Preda. Probabil că spectrul eşecurile - mai cu seamă amoroase - poate fi îndepărtat prin scrierea unei capodopere.
Vă întorc cu drag urarea.
Trimiteți un comentariu