A trecut vremea când redactam șase-șapte scrisori pe săptămână și așteptam cu nerăbdare răspunsurile. Asta dura mai multe zile, iar emoția cu care deschideam plicurile trimise de prieteni era individualizată de mirosul hârtiei și de caligrafia fiecărui corespondent. Desfăceam epistola și o citeam în grabă. Pe urmă o puneam la păstrat. Scrisorile de dragoste pe care le primeam erau deschise de poștărițele de atunci. ( Sincer vorbind, n-am înțeles niciodată preocuparea patologică a unora de a spiona intimitatea celorlalți. Există tipul uman al scurmătorului prin mizerii, cu un profil pihologic și social bine definit. Marin Preda l-a prins bine într-un personaj, dar azi prototipul cu pricina are statutul de ziarist.) Ion Stratan mi-a trimis cele mai multe răvașe. Cred că au fost de ordinul sutelor și aveau un inconfundabil miros de tutun ars. Pe măsură ce se scurgeau anii, textele sale deveneau mai scurte, iar scrisul poetului era tot mai grăbit, tot mai greu de descifrat.
Cele din urmă scrisori primite prin poștă mi-au fost expediate de Radu Aldulescu, Constantin Țoiu și Valentin Emil Mușat. Autorul Îngerului încălecat le-a scris chiar pe ultimele. Acum comunicăm prin e-mail. Rapid. Eficient. Cei mai mulți, cu excepția unora dintre scriitori, nu mai caută efecte artistice. Dar emoția cu care le citesc rămâne la fel de intensă.
Urmând vântul evoluției, se schimbă și obiceiurile legate de ridicarea locuințelor. Meșterului Manole și calfelor sale le aduceau mâncare femeile din familie. Mai târziu, zidarii și zugravii erau ospătați din belșug de cei cărora li se construia casa. Când gazda era generoasă, munca mergea în paralel cu petrecerea. Se încingeau adevărate chiolhanuri, muncitorii erau euforici toată ziua, iar la sfârșit erau aduși lăutarii. Cam la o oră-două, când simțea că i se usucă gura, un bătrân făuritor de ziduri obișnuia să-i strige beneficiarului :
- Domnule, noi nu ne mai îndulcim gurița cu nimic?
Același înțelept făcea un somn bun după ”cina de prânz”, cum zicea el, și trăia o mare satisfacție când strivea cu laba piciorului, răsucind-o îndelung, coada pisicii care se învârtea pe sub masă.
Acum este la modă specialistul care nu solicită hrană și nu îl împovărează pe proprietar cu nimic, muncind întins, concentrat pe detaliile lucrării pe care și-a asumat-o.
5 comentarii:
Evolutia spre eficienta si rapiditate e fireasca si practica. In felul acesta se castiga timp si efort... si se pierd ragazuri, culori, crampeie de viata.
Intr-o animatie Pixar de acum cativa ani, exista o scena care mi-a ramas in minte. Dupa ce oamenii au fost mutati deja de secole pe o nava spatiala complet tehnologizata, unde se deplaseaza pe scaune plutitoare si vorbesc unul cu altul prin intermediul ecranelor, pe Pamant a ramas doar Wall-e, un robot care aduna obiecte vechi si le grupeaza in blocuri identice. Sunt maruntisuri de pe vremea cand oamenii traiau inca pe Pamant: o jucarie, o pereche de ochelari, o chitara, o oglinda... Pentru Wall-e sunt insa desuete si stranii: el e obisnuit sa se vada in selfie-urile facute cu iPhone-ul, dar oglinda e ceva nou, nemaiintalnit: http://www.youtube.com/watch?v=A-v_ffOPc48.
Mi-a placut mult scena: mi s-a parut ca are ceva amuzant, dar si melancolic si putin nelinistitor. Gandul ca lumea pe care o cunoastem si o consideram fireasca se transforma atat de repede si ca in curand ar putea fi privita ca un mic magazin de vechituri mi-a dat un sentiment ciudat. Scrisorile deja au inceput sa fie privite ca niste curiozitati demodate... poate ca intr-un viitor nu prea indepartat urmasii nostri le vor privi si se vor intreba amuzati la ce au folosit :-).
mrpye1,
Foarte frumoasă și pătrunzătoare analiză! Rămân visător, întrebându-mă dacă anumite sentimente nu apar decât după o anumită vârstă.
Nu cred :-). Probabil ca are mai degraba legatura cu gradul de atentie si structura sufleteasca a fiecaruia. Eu nu am nostalgii, dar observ ca se pierd anumite lucruri... castigandu-se, fara indoiala, altele. Pentru mine conteaza mult elementul uman, personal, si ma bucur ca in Romania reactiile oamenilor inca nu sunt automatizate si eficientizate la maximum. Mai e inca destul loc pentru spontaneitate si detalii pitoresti :-).
Nu cred :-). Probabil ca are mai degraba legatura cu gradul de atentie si structura sufleteasca a fiecaruia. Eu nu am nostalgii, dar observ ca se pierd anumite lucruri... castigandu-se, fara indoiala, altele. Pentru mine conteaza mult elementul uman, personal, si ma bucur ca in Romania reactiile oamenilor inca nu sunt automatizate si eficientizate la maximum. Mai e inca destul loc pentru spontaneitate si detalii pitoresti :-).
mrpye1,
Da, mai este loc pentru unicitate și frumusețe morală, dar spațiile se micșorează precum teritoriile amerindiilor care au sfârșit în rezervații. Mulțumesc pentru frumoasele comentarii. :)
Trimiteți un comentariu