Să fim totdeauna buni !

Unul dintre motivele pentru care nu părem şi, la o adică, nu suntem un popor civilizat este că, dincolo de ignorarea legilor, nu respectăm nişte reguli de convieţuire. SE ştie că la noi legile sunt ocolite chiar de cei care la dau ! Mă refeream însă la altceva : sunt lucruri care nu se fac. Membrii unei familii regale respectă o etichetă. La fel, marile familii nobiliare. Se creează o tradiţie care îl readuce la o matcă normală, de exemplu, pe tânărul care are o adolescenţă agitată şi inconştientă. Dincolo de ereditate, obiceiurile unei familii sunt hotărâtoare în formarea unui caracter şi pentru relaţiile fiecărui membru al grupului respectiv cu semenii săi. În definitiv, amprenta familiei hotărăşte destinul unui om. Au existat familii de boieri valahi a căror îndeletnicire a fost trădarea. Şi au plătit în felul lor. Alţii au ales fidelitatea faţă de poporul lor. În sfârşit, foarte puţini au decis că a face bine este supremul lucru pe care îl poate săvârşi un om într-o viaţă. În comunităţile ţărăneşti, ruşinea şi cinstea ţineau loc de etichetă. Văd, din păcate, în societatea românească tineri care vin de la studii cu maniere civilizate şi ajung, sub influenţa familiei, nişte barbari. Ce reguli se mai respectă acum ? Poate doar aceea a nesimţirii şi a tupeului. Într-un roman de Canetti am găsit aceste memorabile cuvinte referitoare la un personaj : "Omul vorbea cu atâta nesimţire, încât toţi cei de faţă îşi dădură seama că fusese poliţist." Acum nesimţirea nu mai este semnul distinctiv doar al anumitor profesii. Nu ! Ne caracterizează pe toţi ! Astăzi nu se mai ştie că un profesor nu are dreptul să fie rivalul elevului său în amor sau în afaceri, că un medic nu se poate culca niciodată cu pacientele sale, că un patron nu trebuie să-şi blameze clienţii, că un preot nu trebuie să-şi ponegrească enoriaşii. Slujitorul credinţei îşi calcă pe cele mai sfinte principii dacă intră în conflict cu oamenii, indiferent ce ar fi avut de suportat din partea acestora. Cei mai mulţi fac groznica greşeală de a-i judeca pe tovarăşii lor. Unora le-a intrat atât de adânc sub ţeastă acest obicei, încât văd şi în literatură un mod de a "râde" de ceilalţi ! Aceste lucruri nu se fac ! Şi, totuşi, la noi se săvârşeşte aproape numai ce se cuvine a nu fi făcut ! Vin însă sărbătorile şi atunci, brusc, toţi se prefac a se smeri, se închină cu evlavie şi îşi adresează unii altora îndemnuri la bunătate, iertare şi milă creştină. Las la o parte că sunt unii care îşi aruncă priviri duşmănoase chiar în Săptămâna Luminată şi regretă că nu se întâlnesc într-un ungher mai întunecat unde să se pocnească reciproc cu capul în gură ! Ăştia da "creştini" ! Probabil că sunt cei mai reprezentativi pentru noi, românii ! Într-adevăr, în fiecare primăvară trăim momentul unei renaşteri şi trebuie să ne eliberăm de greaua povară a resentimentelor şi a celorlalte păcate. Şi nu neapărat pentru că suntem creştini. Eterna Reînnoire se sărbătorea cu mult înainte de venirea lui Iisus. Să fim buni, să avem lumină în suflet şi să o dăruim şi celorlalţi ! Iarăşi, trec peste ciudatul aspect că mai ales vicioşii fac reclamă virtuţii, dar mă întreb ce ne-ar costa dacă am fi tot anul buni ? Nu ne-ar costa nimic şi am avea de câştigat tocmai iubirea divină. Aşa ar trebui să fie adevăraţii oameni : iubitori, toleranţi, smeriţi, cu ruşine, plini de milă.