Călătorie la capătul nopţii. Scrisoare domnului Liviu Rebreanu

Dragă domnule Rebreanu,
s-a lăsat noaptea şi este timpul să ne aşezăm la masa de lucru. Sunteţi la Valea Mare de câteva zile, parfumul trandafirilor din grădină, sădiţi de mâna dumneavoastră, se răspândeşte în valuri şi de aceea aţi deschis fereastra. E plăcut să uiţi câteva zile de slujbă şi să poţi scrie în voie. E atât de greu să fii şi angajat undeva, să scrii şi romane. Nu spunea Camil Petrescu că dramaturgii şi autorii de opere epice de anvergură n-ar trebui să aibă serviciu ? Cărţile de poezie se pot scrie, zicea autorul "Patului lui Procust", în timpul liber, după ce ai sosit acasă, ţi-ai pus papucii, ţi-ai turnat un brandy şi te-ai cufundat confortabil într-un fotoliu. Dar romanele, cu lumea şi personajele lor, te acaparează într-o asemenea măsură, încât nu mai poţi duce şi povara orelor de muncă, într-o instituţie publică sau la cheremul unui patron. E aproape imposibil să suporţi, în plus, urlete şi crizele de personalitate ale unui şef lipsit de educaţie, frustrat şi bolnav de paranoia. Hârtii, situaţii, şedinţe, activităţi, rapoarte, scaune tari, aer îmbâcsit... Prietenul meu Aldulescu ştie acest lucru şi a ales să fie un om liber. Însă societatea noastră nu-i încurajează deloc pe artişti. Dimpotrivă. S-ar părea că este un lux prea mare să fii scriitor român, azi. Cunosc pături sociale care taie frunză la câini, ducându-se la muncă o dată pe săptămână. Nu produc nimic şi duc, totuşi, un trai îmbelşugat. Sunt din tagma acelora care, fiind ultimele puşlamale, încearcă să-i înveţe pe alţii ce este binele şi de unde vine răul. Johan Bojer scria :"Cu cât este omul mai decăzut, cu atât se simte mai chemat să-i îndrepte pe alţii." Ştiu că vă plac scriitorii norvegieni. Dumneavoastră înşivă făceaţi pe vremuri, în Occident, figură de nordic...
Ştiu că scrieţi toată noaptea, iar dimineaţa, după ce faceţi piaţa, mergeţi la birou fără să fi dormit o secundă. Şi asta de ani de zile. Văd aievea cum începe lupta dumneavoastră cu literele, silabele, cuvintele, propoziţiile, frazele. V-aţi scos cămaşa, cafeaua abureşte pe masă şi încercaţi să vă vedeţi, cu ochii minţii, personajele. Până în zori, scrieţi, ştergeţi, rupeţi, iar scrieţi şi ştergeţi din nou. Ca şi lui Preda, limba vă vine oarecum peste mână, iar imaginaţia, ca în cazul tuturor scriitorilor realişti, este firavă. Asudaţi şi pe hârtie nu se adună nimic. Colegul Sadoveanu scria numai ziua şi o făcea ca şi cum ar fi băut apă. Dar, cum spuneaţi dumneavoastră, Flaubert a scris şapte cărţi şi toate sunt capodopere, în timp ce Balzac a produs peste o sută, dar numai câteva rămân valabile până astăzi. Şi din Sadoveanu tot trei-patru opuri au supravieţuit. Sunt dator să vă mărturisesc că nu-mi plac grafomanii. Uitaţi-vă la Mateiu Caragiale : cu un microroman şi două povestiri a rămas definitiv în istoria literaturii. Să nu înţelegeţi că-mi plac numai prozatorii artişti, cei care strălucesc pe fiecare pagină. Nu. Îmi plac toate tipurile de proză, dacă aceasta este relevantă în plan estetic şi uman. De pildă, am citit "Ion" la vârsta de doisprezece ani şi am fost încântat. Tot cam pe atunci m-am delectat cu "Răscoala" şi "Pădurea spânzuraţilor". Mai târziu, am parcurs cu surprindere "Ciuleandra", "Gorila" şi, mai ales, "Adam şi Eva". Doamne, ce poveşti frumoase aţi putut să scrieţi în "Adam şi Eva" ! Nu m-au impresionat, în schimb, "Jar", "Crăişorul" şi "Amândoi", dar cred că aţi fost, fără îndoială, un scriitor demn de un Nobel.
Şi uite aşa, pagină cu pagină, aţi caligrafiat şi transcris, în afară de povestiri şi nuvele, nouă romane. E o performanţă uimitoare, în condiţiile în care aţi plecat zilnic de acasă, fiind prins cu atâtea treburi, şi v-aţi chinuit foarte mult.. Ştiu însă că nu aţi murit împăcat. Şi nici eu nu sunt în ceea ce vă priveşte. N-aţi reuşit să puneţi pe hârtie cartea cărţilor dumneavoastră, despre care vorbeaţi în ultimii ani de viaţă. Voiaţi s-o intitulaţi, dacă nu mă înşel, "Minunea minunilor" sau "Păcală şi Tândală". Aş fi vrut nespus de mult s-o citesc ! Oricum, mă înclin în faţa dumneavoastră de două ori : o dată, în faţa uriaşului scriitor şi a doua oară, în faţa marelui caracter care aţi fost. Nu v-aţi lovit niciodată confraţii sub centură şi nu i-aţi târât prin noroi. Ca şi Zaharia Stancu, un alt Domn al literelor româneşti, aţi ajutat cât aţi putut, pe cine aţi putut. Poetul Dimitrie Stelaru răbda de foame şi îşi acoperea goliciunea, chiar şi în anotinpurile reci, numai cu un pardesiu. Îl chemaţi la Teatrul Naţional, îl urcaţi pe scenă, îl puneaţi să citească două-trei poezii şi îl răsplăteaţi regeşte. Cât să-i ajungă pentru o jumătate de an... Ştiţi foarte bine că pe cei mai mulţi autori nu-i dau principiile afară din casă. Foarte puţini sunt ca dumneavoastră, Alecsandri, Eminescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu, Valeriu Cristea.
Şi uite aşa, pagină cu pagină, aţi plăsmuit o mare operă. Dar destul cu vorba. Vă aprindeţi ţigara, sorbiţi din cafea şi rămâneţi în aşteptare. Şaisprezece cafele şi o sută de ţigări pe noapte înseamnă cam mult chiar şi pentru organismul dumneavoastră. Cancerul a început deja să vă roadă laringele... Dar vocile personajelor nu se aud. De undeva de departe vine miros de ploaie. Aceasta este tot atât de aproape ca şi puştile armatei de ocupaţie. Întunericul este departe de a se fi risipit. Ştim însă amândoi că nu puştile ruseşti şi nici afecţiunea incurabilă a gâtului v-au venit de hac. Nu. Calvarul s-a încheiat cu ţeava rece a propriului pistol, pusă la tâmplă, semnal al începerii nopţii celei de pe urmă, cea fără de sfârşit.