joi, 7 mai 2009

Certitudinea

Era un scriitor straniu. Trăia izolat şi, deşi era foarte îndatoritor cu oricine intra în contact cu el, făcea figură de ins distant, care nu-şi pune sufletul pe masă în faţa oricui. Se ştia că avusese prieteni fabuloşi, dar aceştia muriseră sau erau departe. Era profesor şi îmi mărturisea că dacă şcoala nu i-ar fi mâncat atâta timp şi energie, ar fi scris cărţi mai multe şi mai valoroase. Când îl întâlneam, se întâmpla, de multe ori, să nu mă observe. Vorbea singur, desăvârşindu-şi opera. Îl strigam şi el îmi zâmbea ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis frumos.
- Ştii, îmi spunea el, vreau să fac lucruri frumoase. Să creez ceva care să fie original şi plin de viaţă, în acelaşi timp.
- Păi, eu zic că ai reuşit, îl încurajam.
- Nu ştiu, nu cred, zicea şi se posomora. Unii s-au recunoscut în personajele mele şi s-au supărat.
- Înseamnă că e bine că s-au recunoscut. Scrii o literatură vie, cum zici tu. Caragiale nu proceda la fel ? E aproape obligatoriu ca oamenii să se recunoască în paginile unei cărţi. E o onoare să fii personaj într-o carte. Iar ăia care se supără sunt indivizi inculţi şi vanitoşi, care probabil n-au făcut nimic care să rămână. Ştii cât de puternice sunt resentimentele îngâmfaţilor frustraţi ? Şi, ţine minte, ura tâmpiţilor este cel mai bun semn că faci lucruri deosebite.
Între timp, în presa literară apăruseră articole favorabile noului scriitor şi, când îl vedeam, îi aminteam lucrul acesta.
- Ai văzut ? Cei care se pricep te apreciază.
- Da, dar numărul celor care mă urăsc a mai crescut cu unul.
- Ha, ha, ha ! Hai, că eşti de groază ! Şi pentru asta eşti trist ?
- Închipuieşte-ţi că da. Eu văd literatura ca pe un prilej de bucurie, un mod de a transmite frumuseţea, nu un prilej de zâzanie.
Ultima oară când am vorbit cu el, amicul meu era vesel. N-a fost nevoie să-l întreb care este motivul, fiindcă a izbucnit fericit :
- Acum, dragul meu, am căpătat, în sfârşit, certitudinea că fac lucruri frumoase, de valoare, originale.
- Zău ? Eu ştiam asta de multă vreme. Şi cum s-a întâmplat ?
- Să vezi. Am dăruit unui amic dintr-un oraş de provincie un exemplar din ultimul meu roman. E un om onorabil, care scrie aforisme inteligente şi se învârteşte printre oameni decenţi, pentru care Rebreanu şi Marin Preda înseamnă tot ce s-a scris mai modern în literatura română. Sunt dascăli de provincie, unii critici literari, care scriu şi ei şi se gratulează reciproc cu articole de complezenţă. Sunt intelectuali care, atunci când ies din casă, nu fac un pas înainte fără să-şi fixeze precis punctele cardinale, fără să stabilească unde se duc, ce vor face acolo şi la ce oră se vor întoarce.
- Am înţeles, am zis pierzându-mi răbdarea.
- Ei, bine, bătrânul meu amic a luat cartea, mi-a mulţumit, mi-a oferit şi el un op şi a plecat, zicând că va da romanul meu unui critic "serios" care va scrie şi un articol despre el. I-am spus că nu e nevoie...
- Bine, bine, am spus, văzând că scriitorul o lungeşte, dar cum ... ?
- Ai puţintică răbdare. Venerabilul autor de aforisme mă căuta de câte ori trecea prin localitatea noastră, dar după schimbul nostru de cărţi am aflat că mai venise pe aici de vreo trei ori, dar mă ocolise cu grijă. Ne-am întâlnit întâmplător. M-a privit aproape cu groază şi mi-a zis speriat :
- Foarte, foarte original, romanul dumitale.
- Zău ?
- Da, vrea să îl citească şi nevastă-mea, dar trebuie mai întâi să o prelucrez ca să nu sufere vreun şoc. Acelaşi lucru îl fac şi cu nora mea...
Omul era îngrozit şi mă privea cu neascunsă îngrijorare. M-a cuprins atunci un val de veselie pe care mi-am explicat-o abia mai târziu.
- Şi "criticul serios" ce a spus ? Sau nu i-ai dat cartea ?
- Ba da, ba da. Încă nu a terminat-o de citit, dar mi-am dat seama că este bulversat. M-a întrebat dacă te cunosc, cum arăţi şi ... dacă eşti sănătos la cap...
Scriitorul îmi povestea despre prietenul său mai în vârstă şi râdea în hohote.
- M-a cuprins, dragul meu, un râs nebun şi de atunci râd şi râd... Sunt fericit, pentru că mi-am dat seama că fac, într-adevăr, lucrurile pe care doream să le fac...

2 comentarii:

Livia Sotir spunea...

Oamenii cu adevarat valorosi,care lupta din rasputeri pentru ca al lor nume sa nu fie dat uitarii dupa apusul vietii,care isi exploateaza toate resursele si potentialul pentru a lumina mintile umbrite de inselaciuni si rautati...de multe ori,nu reusesc decat sa se faca neintelesi!!!Si asta pentru ca ei nu sunt lumesti,animati doar de dorinte josnice...ci cauta adevaratul sens al vietii!Din pacate,par niste nebuni...insa gradul lor de intelepciune este atat de mare,incat depaseste puterea de intelegere a muritorilor de rand,care traiesc fara a descoperi adevaratul sens al vietii!Este o onoare...putin cam dureroasa,sa fii un intelept neinteles si nepretuit!Cine traieste aceasta onoare sa se apere si el cum a facut SOCRATE!!!

Şerban Tomşa spunea...

Aveţi dreptate. Ideile noi par, pentru conservatori - cam 96% din oameni - produsul unei minţi deraiate. Existenţa noastră este, într-un fel, şi o luptă cu limitele. Ale noastre şi ale altora. Până acum am trăit periculos şi am forţat bariere de toate tipurile. Inclusiv estetice. Ştiţi ce satisfacţie grozavă încerci atunci când îţi dai seama că te-ai avântat în ape adânci, inaccesibile pentru cei care cred că 1 + 1 = totdeauna 2 ? Furia şi ura oamenilor "cuminţi" şi deseori ipocriţi te fac, într-adevăr, să râzi din toată inima...