A iubi, a urî

Politicienii nu mai fac promisiuni, căci de multă vreme nimeni nu-i mai crede. Şi-au găsit un cal de bătaie în persoana lui Traian Băsescu. Pentru orice ar candida, ei nu uită să-l înjure pe şeful statului. Asta a devenit, de acum, o modă. Sigur că pentru orice om cu capul pe umeri, asemenea acţiuni sunt o dovadă vie de prostie. Dar cui îi pasă ?
În altă ordine de idei, trebuie să spunem că Traian Băsescu este tipul de om - deloc rar în România de azi ! - care are un talent uriaş în a-şi face duşmani. De inamici nu duce nimeni lipsă. Ţi-i faci traversând strada, cumpărându-ţi o maşină sau scriind o carte. N-aş fi crezut că poţi stârni invidia unor cretini care nu au nicio legătură cu domeniul în care te manifeşti, dacă n-aş fi încercat pe pielea mea o astfel de experienţă. Băsescu însă face mari eforturi să-şi creeze cea mai impresionantă armată de adversari veninoşi. Toţi am cunoscut un şefuleţ care simte nevoia să-i pună pe toţi la punct, să le arate că sunt nişte proşti şi să-i discute pe după uşi, la beţie, în faţa unor cunoscuţi sau "admiratoare". Îl ştiu pe unul care îi ponegreşte, în gura mare, pe cei pe care nu-i înghite, în timp ce o pipăie pe amanta sa sau chiar încinge cu ea o partidă de amor. E urangutanul care îşi călăreşte femelele, după ce i-a alungat pe pretendenţi. Băsescu le ştie pe toate, îi porcăie pe toţi, îi dojeneşte, îi avertizează, îi condamnă. Dar ce soluţii propune ? E leit individul despre care vorbeam şi care dă de pământ cu ceasul care nu merge şi îl joacă în picioare pentru a-l repara... E persoana care nu-şi vede niciodată păcatele.
Problema e mai profundă şi este legată de cultul românilor pentru spontaneitate şi pentru persoanele "cu replică". E bun ăla care ţi-o zice "de-ţi stă în coadă". Nu contează că omul cu pricina nu mai e capabil de nimic altceva decât să stea în colţi cu toată lumea. Octavian Paler vorbea, pe bună dreptate, despre "becalizarea" României. Bădăranul care jigneşte în dreapta şi în stânga este rege în România. Facsinaţia pentru clovni, măscărici, efecte ieftine şi o pretinsă naturaleţe ne-a împiedicat să ajungem la performanţe culturale şi sportive memorabile. Nu profesionistul şi competentul ne încântă pe noi, ci amatorul colorat cu mitocănie şi grobianism. Nu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, ci Corneliu Vadim Tudor. Nu Horia-Roman Patapievici, ci Pavel Coruţ. Un fotbalist ca Nicolae Dobrin, infinit mai talentat decât Hagi, ar fi atins uşor cota lui Maradona, dacă şi-ar fi valorificat nu numai zestrea naturală, dar ar fi dovedit şi seriozitate - rezultatul unei atitudini superioare faţă de meserie - în competiţii. Pregătindu-se temeinic, Ilie Năstase ar fi putut să fie, într-adevăr, cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor. Dar pregătirea îţi ia efort şi timp, iar românii sunt fermecaţi de gloria facilă şi de câştigul nemuncit. Cel puţin, politicienii au descoperit că pot obţine voturi şi bani pe nimic, înjurându-se unii pe alţii. Dacă mai punem la socoteală că în majoritatea instituţiilor se fabrică doar hârtii inutile, tabloul este complet. Ba nu, am uitat răutatea, prostia şi invidia care sălăşluiesc în simbioză, în caracterele aceloraşi oameni. Sunt clase sociale întregi care sunt compuse din fiinţe incapabile şi leneşe, dar cu o sete uimitoare de afirmare. De aici, festivismul, serbările, ceremoniile, cu sau fără soboruri de popi, şedinţomania şi celelalte. Când motorul unei societăţi este exclusiv ura, nu putem avea nicio speranţă pentru viitor.
Viaţa publică de acum nu duce lipsă de bălăcăritori de meserie care au dus arta interjecţiei, a adjectivului infamant şi a strâmbăturii până aproape de perfecţiune. Aş vrea însă să ştiu dacă ei au făcut ceva : au pictat un tablou sau au scris un mesaj pentru Moş Crăciun. Şi, la urma urmelor, nu-mi pot da seama cine este un om decât dacă ştiu ce / pe cine admiră, ce / pe cine iubeşte. Restul e zădărnicie.

P.S. Am văzut, pe vremuri, cum se antrenau Bjorn Borg şi Ilie Năstase. Totul se petrecea pe Arena Progresul, înaintea unui meci de Cupa Davis, între România şi Suedia. Borg venea după ce jucase o finală lungă şi epuizantă la Wimbledon, câştigată în faţa lui Connors, dar a stat patru-cinci ore pe teren, alergând neobosit din colţ în colţ şi încercând să se readapteze la jocul pe zgură. Într-un târziu şi-a făcut apariţia şi Năstase, spre încântarea spectatorilor. A jucat şapte-opt mingi, a gemut de câteva ori, a făcut gesturi amuzante pentru public şi asta a fost tot. Şi-a luat rachetele şi dus a fost, în timp ce Borg se antrena în continuare cu sârguinţă. A doua zi suedezul l-a spulberat pe român în trei seturi...