De când mă ştiu, am avut o slăbiciune pentru învinşi. Mi se par mai umani, mai interesanţi. Drama înfrângerii este reprezentativă pentru om. Între Ahile şi Hector, l-am preferat mereu pe al doilea. Nu-i urăsc pe învingători, dar îi iubesc pe cei care pierd. Şi este ciudat pentru că eu n-am ştiut să pierd până târziu, la o maturitate răscoaptă, ca să zic aşa. Chiar când practicam diferite sporturi, în capul meu nu exista posibilitatea înfrângerii. Nu mă împăcam cu această idee. Mi se strânge şi acum inima când mă gândesc că am cunoscut oameni minunaţi, pe care îi iubeam, care ţineau să mă "bată" în meciuri directe şi cărora nu le-am permis niciodată această bucurie. E o dovadă certă că eram un cretin înfumurat. Nu mai vorbesc că sunt învingători care mă fascinează. Printre ei, sunt numai doi conducători de state : Alexandru cel Mare şi Carol al XII-lea al Suediei. Un împărat şi un rege. Să n-aud de Napoleon şi de ceilalţi care sunt, după părerea mea, doar nişte criminali de anvergură.
Oamenii pe care îi admir fără rezerve sunt câştigători pe tărâmul artei sau al ştiinţei, dar figurează ca perdanţi la capitolul viaţă : Van Gogh, Dostoievski, Cehov, Hemingway, Faulkner, Baudelaire, Rimbaud, Poe, Bulgakov, Kafka. Privită astfel, arta apare ca un eşec al eşecului.
Pe mine mă interesează însă foarte mult cei care nu au reuşit nici măcar pe tărâmul himerelor artei. De aceea tema ratării mi se pare mai frumoasă decât cea a parvenirii. Mitul lui Moise conţine tocmai ideea nereuşitei . Asupra faimosului evreu apasă interdicţia de a păşi pe Pământul Făgăduinţei. Poate doar să-l vadă cu ochii.
Nu suport să văd concursuri ale copiilor. Nu ar trebui să existe aşa ceva, în ciuda faptului că televiziunile se dau în vânt după tot felul de întreceri, care mai de care mai tâmpite. Copiii ar trebui protejaţi împotriva umilinţei. Vor avea timp destul, mai târziu, să simtă gustul amar al neîmplinirii.
Nu, nu suport lacrimile celor pe care triumful îi ocoleşte cu grijă. Astăzi, dacă aş mai participa la o competiţie, m-aş simţi mai bine dacă aş pierde. Dar nu ştiu dacă aş încerca să fac asta cu tot dinadinsul.
P.S. Gândurile de mai sus mi-au fost prilejuite de finala Cupei UEFA, pe care am văzut-o la televizor. Am ţinut din tot sufletul cu echipa lui Mircea Lucescu, dar lacrimile nemţilor m-au răscolit profund... Lucescu este singurul antrenor român care a creat echipe. A pornit peste tot de la zero şi a ajuns apoi să câştige campionate. În Europa, el a fost un mare ghinionist. Aseară a fost însă momentul lui de glorie. Şi sunt convins că ar merita mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu