sâmbătă, 11 iulie 2009

Mă gândesc la tine, Sorin Stoica !

Dragă Sorin,
abia acum câteva zile, fiind plecat într-o scurtă vacanţă, am citit una dintre cărţile tale. O comandasen din vreme, odată cu "Jurnalul". Cum să-ţi spun ? M-au frapat ingenuitatea, prospeţimea şi naturaleţea scrisului tău. Frazele tale au, totuşi, o tăietură sigură, respirând maturitate. Ştii totdeauna ce urmăreşti, îţi atingi scopul şi, lucru extrem de important, ştii să-l ţii pe cititor în priză. Deşi nu povesteşti lucruri ieşite din comun. Nu-ţi place senzaţionalul, cu toate că erai un fel de profesor la Facultatea de Jurnalism... Paginile tale degajă nu numai talent, ci şi onestitate. Niciodată nu încerci să păcăleşti pe nimeni. Ca şi În cazul lui Iomuţ Chiva Şi Dan Miron ( conjudeţeanul meu ! ), pe care i-am citit în această perioadă, nu ocoleşti înjurăturile ordinare şi cuvintele care încep cu "p". Ai chiar o carte intitulată "Povestiri cu înjurături" ! O voi căuta şi o voi citi. Voi parcurge toată opera ta, care este impresionantă, având în vedere că ai plecat dintre noi la numai 27 de ani...
Cartea ta mi-a lăsat un gust amar. Relatezi acolo despre multe umilinţe pe care le-ai îndurat. O faci cu haz, dar şi cu o anumită resemnare. Mulţi inşi din satul tău s-au recunoscut în povestirile tale. Ca şi în cazul lui Preda. S-au supărat, te-au condamnat, te-au insultat, te-au ameninţat. Tu ai făcut greşeala să treci în cărţile tale numele lor adevărate ! Pot spune că sunt mai norocos decât tine. Oamenii din localitatea mea sunt mai evoluaţi, nu se supără pentru fleacuri şi, lucru extraordinar, înţeleg că literatura este altceva decât realitatea. Uimitoare înţelepciune ! Îmi amintesc de o poveste penibil-umoristică, petrecută înainte ca eu să ajung student. Un profesor din facultate s-a căsătorit cu una dintre studentele sale. La nuntă au venit toţi colegii miresei. Încins de băutură, profesorul s- "lipit" de o tânără studioasă cu care s-a ascuns într-un lan de porumb... Şi aşa mai departe. Scena a fost redată întocmai în romanul unui student de atunci, "Lumină pentru cei singuri". Personajul purta aproape acelaşi nume ca şi profesorul, iar autorul nu era nimeni altul decât Gabriel Gafiţa, care acum lucrează în diplomaţie. Bănuieşti, probabil, că profesorul l-a porcăit şi l-a persecutat pe scriitor. Ei, bine, nu ! Ştii cum reacţiona profesorul când cineva încerca să-l întărâte împotriva romancierului ? Absolut civilizat şi foarte inteligent.
- Ce ziceţi, dom' profesor ? V-a încondeiat bine Gafiţa ăla ! A râs de dumneavoastră !
- Dragă, tu eşti cel care greşeşte, spunea profesorul, surâzând.
- De ce ? era nedumerit intrigantul.
- Aşa, fiindcă nu înţelegi un lucru simplu : că un scriitor are dreptul să folosească elemente din realitate, dacă nu dă nume de persoane din jurul său. Ficţiunea nu e articol de ziar şi, mai ales, nu e penală. Iar ăla care se supără e... Şi, pe urmă, tu eşti prost pregătit la literatură şi am să te pic la următorul examen.
- Cum aşa, dom' profesor ?
- Păi, dacă eşti atât de redus la minte, încât confunzi viaţa cu literatura ? Cine te-a învăţat pe tine să "citeşti" în acest mod o operă literară ? Un personaj nu e acelaşi lucru cu un om viu, cu care te întâlneşti zilnic.
Povesteşti, Sorin Stoica, scene petrecute prin spitalele prin care te-ai preumblat. Niciun prieten nu te-a vizitat niciodată, surzenia ţi se accentua şi mi te imaginez stând acolo, singur, cu timpanele asaltate de sunete confuze, încercând să te gândeşti la cărţile tale. Crede-mă, ştiu ce înseamnă spitalele şi mai ales ştiu ce este singurătatea. Când eram student, ca şi tine, am stat în spital, în urma unei răceli la cap, vreo câteva luni ! Atunci nu eram singur, fiindcă mă iubea cineva. O aveam pe Emilia lângă mine. Mai târziu s-au complicat lucrurile... Scriai în sala de mese, tot scriai, iar medicii te priveau cu înţelegere. Subconştientul tău ştia că nu mai ai timp prea mult la dispoziţie. Doctorul îţi transmitea încurajări ca unui boxer :
- Luptăm, nu ne lăsăm !
Şi situaţia părea că se îndreaptă. Până când, ca un trăsnet, a venit sfârşitul. Îmi pare rău că nu te-am cunoscut. Regret enorm că nu s-a întâmplat să fim prieteni. Poate...
Imaginându-te pe tine, Sorin Stoica, mă gândesc dacă are sens să facem ceva pe lumea asta. Dacă merită să scriem ceva. În orice caz, pe viitor, dacă voi mai întrista foaia albă cu prostiile mele, voi folosi numai imaginaţia. Voi respinge realul, pe motiv că este refuzat de idee şi în numele unei frumuseţi pe care nu o găsesc în jurul nostru.
Te îmbrăţişez cu toată dragostea de care mai sunt în stare.

P. S. Să ştii că nici pe mine nu mă mai prinde optimismul... Din multe şi surprinzătoare motive. De pildă, acum, un prieten este ţinta unor blesteme şi a unor ritualuri de magie neagră. Nu voi înţelege niciodată cum poate cineva să se roage şi să acţioneze pentru răul altcuiva... Încep să înţeleg de ce vrăjitorii erau arşi de vii în pieţe deschise publicului... Orice creştin trebuie să ştie că binele individual este strâns legat de cel colectiv. Făcând rău cuiva, îţi faci rău ţie... Chiar, ai idee cum s-ar putea apăra în faţa unor asemenea atacuri ?

Niciun comentariu: