În ultimul număr din "România literară", marele critic literar Nicolae Manolescu remarcă un fapt îngrijorător : romanul poliţist " nu are piaţă la noi ". Păi, atunci ne putem întreba pe bună dreptate : dacă nici această specie literară nu se vinde, atunci ce se mai caută ? Nu se mai citeşte, adică, nimic ? Nu mai exită cititori în ţara asta ? Sau aceştia preferă să citească romane de peste 400 de pagini şi ignoră cărţi cu intrigă poliţistă, fiindcă sunt prea... superficiale ? L-am întrebat pe un tânăr prieten, în urmă cu câţiva ani, ce tip de cărţi ar fi interesante pentru generaţia lui. Mi-a răspuns, zâmbind, că el nu prea citeşte şi nici prietenii lui nu o fac. Şi trebuie să mărturisesc că este un tânăr eminent, cu mai merite, inteligent şi cu o carieră de invidiat... Să ne îmţelegem bine :
1. Ca să fii om adevărat, nu e neapărat necesar să citeşti. Există şi alte moduri de a trăi civilizat şi onest. Cunosc un om în vârstă care nu a citit nimic toată viaţa şi se comportă ireproşabil cu oricine intră în contact cu el. E educat şi pare trecut prin lume. E politicos, nu-i jigneşte pe cei din jur şi este solidar cu oamenii aflaţi în suferinţă... Sunt, în schimb, oameni care au citit şi au scris enorm, dar asta nu i-a ajutat să aibă un caracter acceptabil. Vezi Nicolae Iorga, Eugen Barbu... Nu trebuie să generalizăm în nicio direcţie.
2. Exemplul dat de dl. Manolescu, cu Simenon, în cazul căruia o editură a întrerupt seria pe care i-o dedicase nu este relevant. Vă spun cu mâna pe inimă că romanele belgianului sunt plictisitoare, insipide, banale.
Trei întrebări mă preocupă. Se mai citeşte ceva în România ? Romanul poliţist se situează, într-adevăr, într-un con de umbră ? Este romanul poliţist un "gen" lipsit de valoare literară ?
La prima şi a doua întrebare nu pot răspunde decât angajaţii cu difuzarea care lucrează la "Polirom", editura din România care publică şi vinde cele mai multe cărţi. Şi toate de calitate. Nu ştiu cum ocolesc ei o problemă cu care alte edituri de anvergură se confruntă continuu. La noi există o disjuncţie între valoarea unei cărţi şi succesul ei de piaţă. În general, cele mai bune cărţi nu sunt şi cele mai citite. "Cartea Românească" publică numai volume de valoare, dar nu vinde foarte multe exemplare. Mircea Cărtărescu a devenit celebru nu datorită cărţilor sale cu adevărat excepţionale, ci graţie volumului "De ce iubim femeile", care nu spune nimic despre importanţa scriitorului. E o carte pentru oamenii care vor să se relaxeze. Cam cum sunt şi romanele poliţiste. Şi să nu uităm că "Humanitas", editura care îi tipăreşte opurile, a dus o campanie agresivă de promovare a autorului "Levantului".
În ceea ce mă priveşte, pot face afirmaţii doar în legătură cu ultima întrebare. Da, romanul poliţist are valoare literară şi merită să fie citit. Şi nu mă gândesc doar la "Animale bolnave" de Nicolae Breban, la care se referă şi dl. Manolescu. Avem autori de romane poliţiste stimabili, care au dat opere de un nivel artistic ridicat, texte ce se pot citi oricând cu plăcere şi cu folos : Rodica Ojog-Braşoveanu, Horia Tecuceanu, Petre Sălcudeanu, George Arion, Haralamb Zincă. Acesta din urmă ilustrează mai mult romanul de spionaj. Şi mai sunt şi alţii care nu-mi vin acum în minte.
Sigur că sunt şi romane poliţiste proaste, cu tenebre şi pivniţe labirintice, cu intrigi cusute cu aţă albă. Dar adevăratele "polare" ( după anglicismul care circulă acum ) exprimă mari adevăruri despre viaţă, pune mintea la încercare şi dau impresia de viaţă adevărată. Sunt autori de "poliţiste" care creează personaje memorabile sau sunt stilişti de neuitat : Dadhiell Hammett - "Şoimul maltez" figurează printre romanele care... au schimbat America ! -, Raymond Chandler - creatorul unui stil inconfundabil -, Ross McDonald, P. Cheyney, Agatha Christie - "Zece negri mititei" e o capodoperă de intrigă -, Arthur Conan Doyle... Umberto Eco spunea că există o singură schemă după care nu s-a scris un roman poliţist : aceea în care naratorul este şi criminalul. Ei, bine, greşea, fiindcă nu citise povestirea lui Cehov "Dramă la vânătoare"...
Nicolae Manolescu nu se împacă defel cu happy end-ul care caracterizează acest fel de literatură, iar Camil Petrescu scria că romanele poliţiste sunt false, deoarece oferă o ipoteză drept adevăr. Voi ignora observaţiile celor doi - Camil era şi o fire mult prea speculativă şi iubitoare de sofisme - şi voi continua să citesc şi romane poliţiste. Dar numai de o valoare literară certă.
P.S. Să nu uităm că părintele întregii literaturi poliţiste este americanul Edgar Poe, iar un alt geniu, Dostoievski, a scris "Crimă şi pedeapsă". Elemente "polare" ( care nu au nicio legătură cu Polul Nord ) găsim şi la argentinianul Borges : "Tema trădătorului şi a eroului", "Grădina potecilor ce se bifurcă". Elveţianul Friedrich Durrenmatt a găsit însă o formulă epică norocoasă, în care suspans-ul poliţist este bine fundamentat pe un conflict psihologic, în pagini de cea mai bună calitate artistică : "Judecătorul şi călăul", "Justiţie", "Pana de automobil". Din păcate, Borges şi Durrenmatt au murit fără să primească meritatul Nobel, cu care, de altminteri, au fost răsplătiţi destui condeieri neînsemnaţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu